Imagine-cliseu asociata mortii, cea mai raspandita reprezentare a
inevitabilului sfarsit al omului, personajul cu mantie neagra si inarmat
cu o coasa a devenit, in decursul secolelor, un element de baza in
cultura populara. In fresce si gravuri, in filme si cantece, pana si in
desene animate, personajul cu coasa e peste tot. Dupa cum si ceea ce
semnifica el e peste tot. Si peste toate.
Moartea nu are sex. Oare?
In fata fenomenului pe cat de inevitabil, pe atat de tulburator
al mortii – misterioasa incetare a vietii si trecerea intr-o alta stare
despre care nu stia de fapt nimic, omul isi punea evident intrebari:
ce se intampla cand mori? Ce se intampla dupa aceea? Unde se duce partea imateriala – sufletul? Si tot asa – intrebari existentiale dificile, tulburatoare, care agitau mintile oamenilor si ii nelinisteau permanent.
Atunci, pentru a imblanzi oarecum fenomenul mortii, pentru a-l apropia
de intelegerea lor, au recurs la o metoda brevetata, testata de-a lungul
timpului si cu eficienta demonstrata:
personificarea. Si-au
imaginat cum ar putea arata moartea si au portretizat-o; intr-un fel,
au umanizat-o, reprezentand-o ca pe un om. Barbat sau femeie?
In cultura occidentala anglo-saxona moderna, in mod curios, personajul
cu coasa e… un tip. Este un personaj masculin, numele sau in engleza
este
The Grim Reaper. In schimb, in cultura populara romaneasca, moartea e “gandita” ca o femeie – “cea cu coasa”; sau, mai modern,
doamna cu coasa.
Altii prefereau femeile:
in mitologia popoarelor nordice
precrestine, Walkyriile (desen), femei frumoase si tinere, zburau,
calari pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau pe cei care urmau sa moara in lupta si ii insoteau in
Walhalla, salasul ceresc al zeilor,
peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Vitejii razboinici
pieriti in batalie isi petreceau viata de dupa moarte benchetuind, in
asteptarea zilei in care aveau sa ia parte la lupta apocaliptica
Ragnarok, batalia sfarsitului lumii, un soi de Armaghedon in varianta
precrestina. Si in alte culturi moartea e reprezentata ca o femeie.
Femei razboinice, femei invaluite in lintolii albe, femei tinere si
frumoase, femei batrane si urate, femei cu limba otravita… variantele
abunda, e o diversitate de forme, de reprezentari, raspandita de la un
cap la altul al lumii.
In alte culturi apare un
Inger al Mortii (tablou), care
ia sufletul celui muribund si il duce spre salasul de veci care i-a
fost harazit. In religia islamica, traditional, Azrael este Ingerul
Mortii (desi nu apare cu acesta denumire nicaieri in Coran); uneori,
apare in povestiri ca o fiinta cu aspect infricosator, cu tot corpul
acoperit de ochi si de limbi. In crestinism, in schimb, Ingerul Mortii
era mai degraba un personaj cu infatisare umana normala, chiar
agreabila, desi nu prea vesela; poate nu era chiar cea mai dorita
prezenta, dar nici nu arata ca un monstru. Asta pana in secolul al XIV,
cand, fata de grozavia a ceea ce s-a intamplat, Ingerul Mortii nu mai
era indeajuns de infricosator ca sa personifice moartea. Era nevoie de
cineva cu o infatisare mai potrivita pentru acesta functie.
Dupa o parere raspandita in randurile istoricilor,
reprezentarea mortii sub forma unui schelet - simbol al descompunerii corpului - dateaza din Evul Mediu,
mai precis din secolul al XVI-lea si se leaga de unul dintre cele mai
inspaimantatoare fenomene care au marcat existenta oamenilor Europei in
acele vremuri:
ciuma. Epidemiile de ciuma, boala sosita
din Orient odata cu intensificarea calatoriilor, a ajuns pe continentul
nostru dimpreuna cu cu sobolanii care, originari si ei din Asia, i-au
urmat pe oameni in calatoriile lor de intoarcere din Asia in Europa.
Bacteria care produce ciuma,
Yersinia pestis, era transmisa la
om de puricii care intepasera sobolani bolnavi de ciuma. Chestia asta o
stim acum, dar, in urma cu 700 de ani, nimeni nu stia, evident, nimic
despre bacterii si modul de transmitere a infectiilor bacteriene. Tot
ceea ce stiau oamenii Evului Mediu este ca uneori izbucnea cate o molima
cumplita, care secera mii de vieti in cateva saptamani. Nimic nu-i
putea opri raspandirea – nici procesiunile, nici actele de pocainta,
nici macar masurile drastice de izolare, care mergeau pana la zidirea in
case, de vii, a celor bolnavi. Boala isi indeplinea opera de nimicire
si apoi se stingea treptat, disparea…; pentru a reizbucni cativa ani ori
cateva decenii mai tarziu, in alta parte de lume sau in cele pe care le
mai vizitase deja.
Privelistea oferita de gramezile de cadavre care se descompuneau,
raspandind un miros pestilential si dezvaluind structura osoasa a
corpului, ii impresiona groaznic pe cei care avea nefericitul prilej de a
o vedea. Asa s-a nascut, cred specialistii,
reprezentarea mortii ca schelet:
infatisarea ei este umana, dar portretul nu este cel al unui om viu, ci
infatiseaza ceea ce mai ramane din om dupa trecerea prin poarta dintre
lumi, prin transformarea enigmatica, neinteleasa si inspaimantatoare
care desparte existenta de non-existenta.
Astfel de reprezentari apar in miniaturile manuscriselor, in fresce de
pe peretii bisericilor, mai tarziu in tablouri pictate si in gravuri.
Multe dintre aceste reprezentari infatiseaza
Dansuri ale Mortii,
un obicei medieval despre care se stie ca era practicat in Europa
apuseana si care ar fi avut ca scop, sa zicem asa, pregatirea
psihologica pentru moarte. Era o reamintire a ceea ce il astepta pe
fiecare om.
Memento mori. Poate ar putea fi privita si ca un
soi de terapie, ce ajuta oamenii sa-si domine teama inevitabila in fata
mortii care li se arata de pretutindeni si sa-si pastreze, astfel, in
acea viata precara, traita sub amenintarea a zeci de boli mortale,
echilibrul sufletesc.
De obicei, aceste “sedinte de terapie” aveau loc in cimitire si imbracau forma unor
piese de teatru popular, o dramatizare a evenimentului intalnirii cu Moartea, reprezentata ca un schelet uman.
Viitoarea victima cerea indurare, aducea argumente, explicand pentru ce
crede ca Moartea ar trebui s-o crute… Dar nimic nu oprea Moartea sa-si
indeplineasca misiunea: in cele din urma, aceasta isi lua victima cu ea.
Traditii de acest fel i-au inspirat pe multi artisti, precum
Hans Holbein sau
Bernt Notke,
care infatiseaza in lucrarile lor asemenea Dansuri Macabre, in care
scheletele danseaza printre (si cu) oameni vii de toate varstele si de
toate starile sociale, drept reamintire a faptului ca nimeni, absolut
nimeni, nu poate scapa de moarte.
In reprezentarile medievale mai timpurii, scheletele nu au
intotdeauna echipamentul modern standard - mantia neagra, coasa - ci
apar purtand altfel de vesminte (sau nici un vesmant) si diverse arme:
arbaleta, sulite, sageti. Cu timpul, insa, s-a impus arma devenita
traditionala – coasa. Cu care
moartea reteaza vietile.
Astazi, vesmantul traditional in care se infatiseaza moartea este o
mantie ampla, neagra, cu gluga din care rasare, terifiant, “fata”
craniului, cu dintii ranjiti.
Negrul e de multa vreme, in Europa, o culoare a doliului;
prin extensie – a mortii, asa ca draparea cu o pelerina neagra nu e
surprinzatoare. Vesmantul amplu, care mai mult ascunde decat arata ceea
ce se afla sub el, contribuie la atmosfera de mister, insufla
sentimentul tainei si al terorii, al fricii de necunoscut.
Moartea mai poarta uneori si o clepsidra – simbolul curgerii timpului, al scurgerii vietii;
odata cu caderea ultimului fir de nisip, Moartea are tot dreptul sa
ridice coasa si … harsti! In unele opere de arta medievale se vede cum
Moartea “trage cu coasa” prin multimea de oameni, reterzand firul
existentei acestora, recoltandu-si “cota” de vieti. De ce coasa si nu
alta arma ori unelata? Exista pareri care leaga coasa de preocuparile
agricole dominante in vremurile medievale si de perceptia oamenilor
asupra ciclurilor vitale ale fiintelor vii.
Coasa ar fi, astfel, inventia unei societati agrare, pentru
care, inca din vremurile stravechi ale inceputurilor agriculturii,
recoltarea semnifica moartea plantei cultivate, sfarsitul ciclului vital
care incepuse odata cu germinarea semintei. (Cum societatea occidentala
a depasit de mult faza agrara, e de mirare ca nu am produs pana acum o
imagine noua a Mortii, inarmata cu cine stie ce arma moderna
caracteristica epocii industriale sau post-industriale. Dar lucrurile de
genul asta iau timp. Sau poate o sa ne intoarcem, mai curand decat
credem, la o societate agrara).
Si, pentru a reaminti, consolator (?) ca moartea e doar sfarsitul unei etape, in reprezentarile artistice,
alaturi de Moartea scheletica apare, cateodata, o femeie tanara si frumoasa, simbolizand Viata
si reamintind tuturor legatura indestructibila dintre cele doua
contrarii, moarte si viata: nici una nu poate fi definita, descrisa,
fara a recurge la cealalta, deci nici una nu are sens fara cealalta. Ele
exista, complementar si de nedespartit. Sau, cum spunea un autor antic:
“Nimic nu poate fi vesnic odata ce s-a nascut.”
SPUNE-TI OPINIA! Iti este frica de moarte? Crezi in viata de apoi? Ce parere ai despre acest articol?
readmore »»
Postări
