Codul Bunelor maniere

de ce trebuie sa ne purtam frumos?Cine inventeaza regulile de buna purtare? De unde a plecat codul bunelor maniere si de ce trebuie pastrata o asa-zisa eticheta in societate? Cei care stabilesc, preiau si transmit mai departe aceste norme sunt licentiati ai vreunei scoli inalte de bune maniere? Trebuie acesti oameni sa promoveze vreun test al Inaltei Societati, inainte sa isi disemineze legile referitoare la felul in care ar trebui si nu ar trebui sa ne purtam “civilizat”? De unde vin normele, mai este nevoie de ele si ce anume ne determina sa le respectam inca... cel putin pe unele dintre ele?

Nobletea sufletului si Ochiul lui Big... Father
Prima carte propriu-zisa de bune maniere se crede ca a fost scrisa in preajma anului 2.400 i.Hr. de catre edilul Egiptului Ptah-hotep, primul ministru din perioada de domnie a lui Djedkare Isesi in cea de-a Cincea Dinastie. Bazele codului bunelor maniere - cum il cunoastem astazi - se intrevad in Antichitate, atunci cand s-a inventat un spatiu civic al gestului (agora, forumul, teatrul), precum si arta utilizarii lui, arta oratoriei. Anticii puneau un accent deosebit pe miscarile corpului, deoarece ei considerau ca prin acestea individul isi exprima nobletea si perfectiunea spiritului. Gesturile trebuia sa urmeze o linie mediana, sa nu fie nici domoale, dar nici foarte iuti - de fapt, aceasta si exprima faimosul proverb roman: "mediocritas optima est" sau una dintre legile pastrate la Templul lui Apollo din Dephi: "Nimic prea mult".

Evul Mediu a venit cu o perceptie usor diferita - gesturile erau expresia unei realitati ascunse, descriau interiorul persoanei, ii caracterizau sufletul, viciile, slabiciunile si virtutile. In exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinata a gesturilor, omul se putea modela, putea deveni mai bun.
Astfel, se simte influenta pe care viziunea crestina asupra unei divinitati omnisciente si omniprezente o avea asupra oamenilor - omul, chiar daca este lipsit intr-o conjunctura de compania semenilor sau, este totusi supravegheat in permanenta de Dumnezeu, iar gesturile sale nu-i mai vizeaza doar pe ceilalti, ci si un transcendent, fata de care trebuie pastrata o anumita tinuta. Poate tocmai de aceea, inclusiv astazi, se considera ca manierele trebuie respectate indiferent daca individul se afla in spatiul public sau in intimitate. Fireste, functia ordonatoare si morala a gesturilor si-a mai pierdut din substanta, odata cu trecrea timpului, si multe din normele care guvernau societatea in perioada medievala au capatat (doar) valente metaforice.In zilele noastre, suma acestor gesturi, insumate in codul bunelor maniere, nu mai reprezinta un instrument de a izbavi sau a condamna un individ, ci se constituie intr-un mijloc de a comunica cu ceilalti, reprezinta o facilitate de a afisa simpatiile si antipatiile, de a lua contact cu ceilalti fara agresivitate, de a trece prin lume fara a deranja. Fata de Antichitate si Evul Mediu, cand disciplina, ordinea si ierarhia erau impuse de respectul acordat formei, spiritului si ratiunii, in prezent accentul este mutat aproape exclusiv pe materie, pe corp si pe pasiune. Respectarea aproapelui
Lipsa politetii din societatile actuale (liberale, deschise, extrem de permisive) are o explicatie foarte intemeiata: dintotdeauna bunele maniere au coexistat cu tentatia oamenilor de a se opune regulilor impuse de politete, deoarece, la o prima vedere, acestea par restrictive, inutile si inventate sa ingradeasca libertatea de exprimare a individului. Dar, dupa o scurta experienta de viata, multi oameni sunt nevoiti sa accepte ca bunele maniere nu sunt deloc de prisos, ci ca acestea contribuie in mod substantial la traiul in bune conditii cu ceilalti.Bunele maniere n-au fost incorporate in mod arbitrar in unele norme sociale. Ele au radacini intr-un sentiment profund, in acea armonie dintre comportament si etica, dintre frumusetea caracterului uman si moralitatea sa. Confucius, faimosul intelept chinez (551 - 479 i.Hr.), spunea ca virtutea nu reprezinta nimic daca nu se naste din curtoazie, adica din inima. Omul va avea un comportament natural si agreabil, adica o purtare civilizata, numai respectind niste reguli care s-au impus si s-au codificat de-a lungul timpului.
Codul manierelor elegante este alcatuit dintr-o multime de legi, de fapt de conventii, avand, toate, un numitor comun: a nu-l deranja si a nu-l inoportuna pe semenul tau, ci, dimpotriva, a-l face sa se simta bine in preajma ta. Paradoxal, acesta este si principiul fundamental pe baza carora s-au construit societatile moderne si deschise de astazi: "Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt", cum scria si filosoful John Stuart Mill, in urma cu 150 de ani in urma.
Probabil, nu este pentru nimeni o surpriza faptul ca originile normelor de buna purtare de astazi isi afla originile in curtile regale franceze din secolele XVII - XVIII. De fapt, etimologia cuvantului "eticheta", in sensul cunoscut de toata lumea, are la origine o interdictie. In noul parc de la Versailles, gradinarul-sef al regelui Ludovic al XIV-lea a asezat inscriptii prin care cerea sa nu ii fie calcate peluzele proaspat insamantate. Cum acestea erau adesea ignorate de nobilimea neatenta, omul a obtinut din partea Majestatii Sale un decret care stipula respectarea "etichetelor". Astfel, cuvantul a intrat in limbajul curent pentru a desemna o comportare conforma anumitor norme. Mai apoi, manierele moderne se cristalizeaza in eticheta americana, prin Regulile Civice ale lui George Washington (1732-1799), dar cea mai de succes popularizare a manierelor a fost intreprinsa de catre autoarea Emily Post, in 1922, prin publicarea lucrarii "Eticheta - in Societate, in Afaceri, in Politica si Acasa". Cartea a devenit un best-seller si a pavat drumul succesorilor sai in continuarea promovarii bunelor maniere.
Politetea pe harta
Odata cu inceputul existentei sale sociale, umanitatea a impus norme de comportament in toate domeniile esentiale ale vietii: hrana si vestimentatia, relatiile dintre sexe si dintre clase, corespondenta, intampinarea oaspetilor si multe alte sfere de activitate sociala. Comportamentul in aceste ocazii a fost codificat in reguli precise, nerespectarea lor atragand dupa sine excluderea din categoria sociala de apartenenta. Indiferent de epoca si de oranduire, politetea a fost considerata indispensabila traiului in comun, chiar daca obiceiurile manifestarii ei variau din punct de vedere regional. In Germania, spre exemplu, s-a renuntat la sarutarea mainii femeilor, dar s-a extins pana la obsesie deprinderea de a fi punctual. Tot aici, cu exceptia meselor oficiale si a cazului cand exista personal de serviciu, invitatii contribuie in comun la debarasarea mesei, la spalarea veselei folosite, fara ca gazda sa se simta in vreun fel jignita.
In Cehoslovacia, unde curatenia apartamentelor este de-a dreptul impresionanta, gazda are intotdeauna pregatita pentru musafiri o adevarata colectie de papuci noi si comozi in care invitatii sa isi odihneasca picioarele.
In Canada, ca si in alte parti, exista obiceiul de a oferi flori in numar par, asa cum la romani un buchet trebuie sa aiba neaparat un numar fara sot de fire, cu exceptia acelora adresate inmormantarilor.
Fireste ca, prin repetitie si transmitere din generatii in generatii, normele care tin la baza de o anumita eticheta devin obiceiuri reprezentative ale unor grupe de oameni si chiar ale unor natiuni. Oamenii au obiceiuri bune si rele, iar cum obisnuita este a doua noastra natura, obiceiurile sunt foarte importante pentru convietuire si pentru obtinerea unui echilibru in raporturile sociale.

Top 10 “de ce?”
1) De ce barbatul trebuie sa mearga, alaturi de femeie, pe partea exterioara a drumului?
Originile acestui obicei de buna purtare, dar si de precautie, nu au o incadrare foarte precisa in istorie, dar fac referire la prevenirea expunerii damei in fata eventualelor pericole ce ar putea veni dinspre exteriorul drumului. Unii considera ca astfel, daca un vehicul ar trece in viteza pe drum, foarte aproape de trotuar, barbatul si nu femeia ar fi cel stropit de eventualele balti si noroaie. De asemenea, din acea pozitie, barbatului i-ar fi mai usor sa isi apere compania feminina, trimitand-o mai lesne la adapost si, inca o data, ferind-o de expunerea in calea primejdiei. 2) De ce dau barbatii "noroc" cu mana dreapta atunci cand se intalnesc?
Trebuie mentionat ca in trecut, gestul de a da mana diferea un pic de forma sa de astazi. Barbatii isi prindeau reciproc bratele drepte din zona antebratelor, pentru a pipai atat palma cat si maneca, cautand existenta unei eventuale arme. Sigur ca aceasta putea fi ascunsa in mana stanga, dar cum cei mai multi oameni sunt dreptaci, se considera ca nimeni nu ar risca sa foloseasca mana stanga pentru a injunghia pe cineva. Stangacii erau priviti cu ochi rai, deoarece te puteau injunghia in timp ce iti strangeau mana. Mai mult, in diverse societati medievale, inainte de aparitia hartiei igienice, exista obiceiul ca oamenii sa isi foloseasca mana stanga pentru a se curata la dos. De aceea, aceasta era considerata murdara si, in consecinta, niciodata intrebuintata pentru salut.

3) De ce ridica barbatii palaria atunci cand saluta?

Descoperirea capului denota in sine un gest de smerenie si respect, infatisandu-l pe omul dinainte asa cum este el, la statura cu care a fost inzestrat. Totusi, manifestarea pare sa aiba radacini foarte clare in trecutul nu foarte indepartat al civilizatiei umane, reiterand obiceiul de ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfarsitul unui turnir, isi descopereau chipul, spre a fi recunoscuti si adulati de public.
4) De ce barbatul intra primul in restaurant?

Este unul dintre putinele locuri unde "lipsa de politete" este o virtute. Explicatia este simpla. De regula, cand se deschide usa restaurantului, oamenii din local isi vor indrepta privirile spre intrare. Barbatul intra primul, tocmai pentru a feri femeia care il insoteste, de privirile indiscrete. La masa, gentlemanul ii va oferi damei scaunul cu spatele spre sala. Astfel, va putea manca linistita, nederanjata fiind de privirile curiosilor.
5) De ce spunem "Noroc" sau "Sanatate" atunci cand cineva stranuta?
Prezenta acestui gest este discutabila in "topul" de fata, deoarece, conform normelor de buna purtare, daca cineva stranuta in imediata noastra vecinatate, comportamentul corect este ignorarea momentului si evitarea oricarei remarci, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Totusi, in acceptiunea generala, este consideat un gest de buna credinta sa faci aceasta "urare" persoanei ce da semene de guturai. Originile? Oarecum multiple. In anul 77 d.Hr., oamenii credeau ca stranutul cauzeaza pierderea sufletului sau incetarea batailor inimii, asa ca "Fii binecuvantat!" ("Noroc, sanatate" la romani) era folosita ca o formula menita sa previna aceste nenorociri. In plus, in vremurile de demult, medicina era rudimentara si facuta dupa ureche, oamenii mureau adesea din simple gripe sau raceli si o astfel de urare avea o insemnatate mult mai mare decat astazi, fiind inzestrata, in constiinta oamenilor, cu puteri oarecum vindecatoare.
6) De ce barbatii le ofera flori femeilor?
Explicatia este mai degraba respingatoare, dar se pare ca acest obicei este originar din Evul Mediu. Atunci, igiena corporala era neglijata pentru ca baia era considerata ceva murdar (crestinii disociindu-se de bunele obiceiuri ale romanilor), fiind un eveniment care se intampla aproximativ o data pe an, iar florile aveau menirea de a indeparta izurile neplacute ale doamnelor. Avem de a face, aici, mai mult cu o forma de politete interesata, barbatii facandu-si, mai degraba, lor insisi un serviciu, prin oferirea de flori parfumate femeilor cu mirosuri... tari.
7) De ce nu trebuie sa ne descaltam atunci cand mergem in vizita si de ce trebuie sa le cerem oaspetilor nostri acest lucru?

Precum in cazul oferirii de flori, si evitarea descaltarii provine tot din Evul Mediu si este un obicei care tine tot de cauza indepartarii eventualelor mirosuri neplacute care ar putea emana din picioarele goale. In plus, invitatul poate avea parte de un accident nefericit, cum ar fi o soseta rupta si degete la vedere, o situtie jenanta pentru toti cei prezenti.
8) De ce barbatul trebuie sa intre primul in taxi?
Poate parea o pornire paranoida, dar raspunsul este: de teama ca nu cumva taximetristul sa porneasca in tromba cu domnita! Perspectiva nu este foarte hilara nici astazi, avand premise plauzibile, insa aceasta precautie isi gaseste o justificare solida in vremurile medievale ale curtezanelor si amorezilor de tip Cassanova. Nu de putine ori, acesti amanti perfecti s-au substituit rolului de birjari ai unor calesti sau trasuri, pentru a le fura aristocratilor, chiar de sub nas, pretuitele "achizitii" feminine. Ca sa evite asemenea surprize neplacute, domnii s-au gandit sa isi dea lor insisi intaietatea la "imbarcari", tendinta pastrata pana in zilele noastre.

9) De ce punem mana la gura atunci cand cascam?
In afara faptului ca multa lume nu mai are acest bun obicei si ca explicatia sa evidenta este neexpunerea interiorului cavitatii bucale spre vazul tuturor, aceasta grija de a ne acoperi gura atunci cand cascam are la baze o superstitie destul de veche. Ca si in cazul stranutului, si in cel al cascatului oamenii de odinioara vedeau pericolul eliberarii sufletului din corpul uman sau patrunderea necuratului in acesta. De aceea, printr-o metoda pe cat de simpla, pe atat de eficienta, astuparea gurii cu mana inlatura eficient aceste ingrijorari.
10) De ce era un mare sacrilegiu ca glezna unei femei sa fie vazuta de un barbat, altul decat sotul sau?
La sfarsitul secolului al XIX-lea, in anumite tari din Europa, se nasteau chiar dueluri pe viata si pe moarte pentru un astfel de eveniment, care astazi pare de-a dreptul ridicol. Cu atat mai caraghioasa pare situatia, cu cat decolteul generos al femeilor, nu doar "avea voie", dar era musai sa fie arborat fara nicio grija, in toata plenitudinea lui, in vazul lumii... de dragul expunerii bijuteriilor. Piciorul, in schimb, era acoperit intotdeauna cu ciorap, fiind considerat, pe atunci, un fel de organ intim al femeilor, motiv suficient ca surprinderea sa cu privirile sa nasca tragedii.
Secretul unui comportament agreabil si civilizat in societate se poate obtine prin decantarea bunelor obiceiuri filtrate si adaptate de la o generatie la alta. Familia, scoala, anturajul au un rol capital in formarea unei existente normale a oricarui individ. Un adevar cunoscut, dar neasimilat suficient, spune ca drumul libertatii trece prin cultura.

readmore »»

Cine este Baba Cloanta?

MISTERE ROMANESTI.

Va mai aduceti aminte de baba cea rea si urata din snoavele si povestile copilariei? Era o faptura hada, ursuza si grozava care nu avea altceva mai bun de facut decat sa-si imprastie veninul si blestematiile la tot pasul. Plasmuire a imaginarului colectiv popular, se intrupa intr-un personaj negativ de care eroii si eroinele miturilor transformate, odata cu trecerea mileniilor, in basme trebuiau sa se fereasca cu orice pret. Ei bine, adevarul despre natura, identitatea si simbolismul babelor din traditiile noastre si ale altora, precum si translatia prin timp a misteriosului personaj, are sa surprinda pe multi.

Batrana, Mama si Zeita
Pentru a cobori pe firul basmului, in cautarea originii celei care ne-a intrat in viata prin poarta copilariei sub chipul Babei Cloanta, trebuie sa stim de la bun inceput ca personajul cocosat si zdrentaros are o vechime cu mult mai mare decat ne-am astepta. Din perspectiva mitologica si ezoterica, radacinile Babei Cloanta se descopera in nimeni alta decat Geea, Maya, sau Marea Zeita Mama a Paleoliticului, analizata amanuntit in studiile inovatoare ale cercetatoarei Marija Gimbutas (1921 - 1994).Iar cum elementul magico-religios abunda in cazul initierilor femeilor-saman din perioada de aur a Matriarhatului, nici ca exista o exemplificare mai clara a situatiei decat maxima lui istoricului francez Jules Michelet "Pentru fiecare vrajitor, exista zece mii de vrajitoare".

In cele mai vechi mituri o gasim pe Mula-Prakriti, cum denumeau hindusii in Vede pe "Zeita Radacinii", Shakti (Principiul Universal Feminin, desen sus) nedesavarsita inca, care fiinteaza numai pentru ea pentru ceea ce produce: resortul interior al Naturii, atractia originara, pasiunea antrenanta a oricarei forme de viata elementare, manifestarea energiei nestrunite, care in mitologia stra-romaneasca a primit numele de Talpa Iadului, dupa cum au evidentiat in scrierile lor Ion Creanga si, mai tarziu, Vasile Lovinescu.Mai departe in timp, prototipul mamei batrane, cunoscatoare a tuturor tainelor Cerului si Pamantului, preoteasa sacra, initiata in Traditia Primordiala, se va transmite sub forma zeitatilor si personajelor simbolice tutelare, precum Demetra, Isis, Astarte, Circe (tablou, jos), Cybele, Artemis si chiar Lilith din ezoterismul ebraic. Valentele magice arhetipale ale femeii varstnice, mama experimentata si inteleapta, sunt la randul lor evidente in alchimie si diverse traditii folclorice, unde configureaza deopotriva atat Eternul Feminin, prin capacitatea sa de a crea si procrea, cat si dimensiunea initatic-terifianta care o defineste pe "Mama Cumplita" sau "Marea Vrajitoare". De aici fiinteaza motivul omniprezent al tuturor vrajitoarelor, babatiilor hidoase, acre si chioare, zane nefaste si cocarjate care staruie chiar si in subconstientul oamenilor din societatea contemporana, tot mai tehnologizata si desacralizata.

In ceea ce priveste folclorul si mitologia romaneasca, avem parte de un fenomen extraordinar, dupa cum evidentiza etnologul Jean Delumeau care constata ca pozitia "babelor" din folclorul romanesc este una mult mai completa, autentica si privilegiata decat cea din traditiile Evului Mediu Apusean.

In afara de sensul de "femeie batrana" in limba si credintele romanilor, cuvantul "baba" are o multime de alte conotatii care duc spre o mitologie ancestrala daco-getica sau chiar mai timpurie, Hiperboreean-Pelasgo-Ramana, unde babelor si mosilor le era rezervat un loc extrem de important ca parinti, stramosi si initiatori. Primul care a evidentiat acest aspect a fost B.P. Hasdeu, care nota ca la noi babele sunt privite ca "fiintele cele mai d'a dracului", de unde probabil termenul de baba era insotit aproape intotdeauna de atribute peiorative de genul cloanta, cotoroanta, harca, talpa iadului, hoasca etc.

Intre Cotoroanta si Sfanta
Un basm romanesc cules de Petre Ispirescu relateaza ca la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o baba, cele doua personaje facand o larma atat de mare incat l-au trezit din somn pe Sfantul Petre, care manios fiind, puse mana pe o sabie si le taie capetele celor doi zurbagii. Dupa sangeroasa pedeapsa si plecarea Sfantului, trupurile descapatanate s-au apucat sa-si caute capetele prin tarana. Diavolul a gasit capul babei pe care si l-a insusit, iar baba pe cel al Diavolului, care fara prea multa mirare, i s-a potrivit de minune cotoroantei. Insa conotatiile babei nu sunt pururea negative, ci si admirative, deoarece babele (fiinte ale dracului) erau moase pricepute, doftoroaie vestite, sfatuitoare pretioase, dar si vrajitoare redutabile cu care nu era bine sa ai de a face.

Vechimea cultului "babelor" pe teritorul Daciei este atestata si de venerarea unor monumente megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc in mod curent - Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlau si din multe alte locuri investite de popor cu simbolism magic din Carpati. Prestigiosul cercetator Nicolae Densusianu a gasit peste 20 de asemenea "babe antropolitice" pe teritoriul tarii nostre. Evidenta cultului "babelor" si al "mumelor" ancestrale in cultura populara romaneasca este un argument in plus pentru importanta principiului feminin din traditiile noastre stravechi.

Sosirea crestinismului in Europa a dus la aparitia unui sincretism religios difuz in care multe dintre zeitatile pagane de sorginte greaca, celtica, germanica sau traca au supravietuit in imaginarul colectiv european, imprumutand din atributele si insusirile lor sfintilor si personajelor religioase crestine. Daca in Europa Apuseana, babele mitice au ramas ancorate in franturi din folclorul local intr-o forma ascunsa si deghizata de teama rugului sau a scaunului de tortura al Inchizitiei, dincolo, in spatiul Europei Rasaritene, unde trona crestinismul ortodox, mult mai pasnic, tolerant si emotional in manifestare decat rigoarea catolica, Principiul Universal Feminin nu isi pierde din sacralitate si importanta.

In aceasta directie, aspectul protector, intelept, initiatic, matern si taumaturgic al Batranei Fara Varsta primeste noi insusiri in momentul in care etosul autohton il transpune in viata de zi cu zi a romanilor prin intermediul zilelor saptamanii, care primesc astfel o incarcatura sacra. Apare o intreaga pleiada de 7 batranici cuminti si intelepte, fiecare simbolizand cate o zi a saptamanii, fiecare dintre ele patronand peste aspectele rituale si temporale ale zilei in cauza: Sfanta Luni, Sfanta Marti, Sfanta Miercuri. Sfanta Joi, Sfanta Vineri, Sfanta Sambata si Sfanta Duminica.

Taranul roman le-a onorat si respectat dintotdeauna, constient fiind de natura lor sacra de paznice ale randuielii Timpului si Vremurilor, precum si de faptul ca fiecare dintre sfintele-zile pot oferi alinare, ajutor, sfaturi sau ghidare celor aflati in nevoie.
Babele mitice care vin din negura timpurilor populeaza abundent mitologia romaneasca, intrand in componenta unor personaje fabuloase:
Baba Cloanta: o batrana monstruoasa care, in basmele culese de folcloristul Ioan Pop-Reteganul (1853 - 1905), apare drept o femeie urata, cocosata, cu dinti lungi si colti ca grebla. In variantele culese si inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 - 1887), Baba Cloanta este nimeni alta decat mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns intr-o cusca de suflete. Cand era lovita de moarte de eroul pozitiv, fugea si sorbea din sufletele inchise, castigand viata si putere. Lingvistul si folcloristul Lazar Saineanu (1859 -1934) prezinta postura de mare vrajitoare a babei care incheaga apele cu farmecele ei si are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al noptii.

Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei romanilor din Ardeal, care are puterea de a ucide copii nebotezati. Marele etnolog si folclorist Simion Florea Marian (1847 - 1907) insista asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem Klumpfuss din mitologia germana, stapana peste toate duhurile necurate. Baba Coja are unghii de arama la maini si nas de sticla, topaie cu un picior de fier prin negura noptii si fura sufletele copiilor pentru a le ascunde in tufe de soc. B. P. Hasdeu este, insa, de parere ca etimologia ei deriva din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul sarbesc, ca o reminiscenta din epoca convietuirii in regiune a daco-romanilor si slavilor de sud.

Baba Harca: locuieste intr-o vagauna ascunsa prin coclauri neumblati. Numele sau de Harca denota legatura evidenta cu practicile magice cu cranii umane si animale, care aveau un rol important in cadrul cultelor stravechi, proto-dacice, de pe teritoriul Romaniei de azi. Unii lingvisti sunt de parere ca in cuvintele romanesti harca, harsti sau mai ales harsit gasim urmele unei divinitati varstnice, imprumutata din panteonul slav si iranian unde o gasim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.

Baba Oarba: descoperim influenta batranei mitice si ambivalenta chiar si in jocurile copilarie, sub acest nume. Daca, in prezent, jocul este caracterizat de dialoguri versificate si gesturi ludice care simbolizeaza spiritul de dincolo venit in lumea celor vii, in trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituala: identifica natura benefica sau malefica a personajului proaspat intors din morti, dupa care stabilea cu acest spirit tutelar o legatura, facilitand transmiterea mesajului stramosilor spre cei mai tineri descendenti.

In afara de "babele" deja pomenite, in traditia populara romaneasca, exista zeci de alte babe, printre ele remarcandu-se Joimarita si Martolea, doua entitati care patroneaza peste actul torsului si cel al tesutului, imprumuta chipul si infatisarea unor babe hidoase si rele.

Samca – sub aripa Satanei
Cea mai terifianta reprezentare a vreunei entitati malefice feminine din traditia romanilor apare sub forma Samcai sau Avestitei, despre care lumea satului soptea infiorata ca ar descinde taman de sub aripa Satanei. Denumirea ei are legatura cu titulatura de Vestica sau vrajitare in limbile slave, iar pentru romani Samca este tot una cu Baba Coja. Reputatul profesor Marcel Olinescu face, in monumentala sa opera "Mitologie romaneasca", cel mai potrivit portret temutei entitati:

"Samca este un duh feminin ingrozitor la vedere, cu parul rar si lung pana la pamant, ochii sai rosii ca focul ii joaca in cap ca niste felinare batute de vant, nu stau locului o clipa, se sucesc si se stramba intr-una, iar din gura bolboroseste neincetat cuvinte neintelese. Se travesteste insa sub diverse infatisari spre a se apropia de casele oamenilor, aratandu-se femeilor insarcinate si pruncilor atat ziua cat si noapte, in diferite chipuri: ca pisica, caine, capra, porc, gaina, cioara, broasca, lacusta, musca, paianjen, umbra si diferite naluciri".In mitologia romaneasca veche, Samca este cea mai nemiloasa si primejdioasa intrupare a duhurilor necurate. Rolul sau este unul oribil. Se arata mai ales femeilor insarcinate, atunci cand acestea sunt in durerile nasterii, pentru a le inspaimanta, framanta si chinui atat de intens incat unele dintre ele mor inainte de a naste sau raman pentru totdeauna schimonosite si neputincioase. La fel de crud se poarta si cu copii nou-nascuti, inainte ca pruncii sa primeasca Sfantul Botez.

Daca primele uneltiri nu-i reusesc si bebelusii supravietuiesc, demonica faptura ii imbolnaveste de boala denumita dupa numele sau, "Samca". Pruncii bolnavi de samca tremura fara motiv, tresar si plang noaptea in somn, ofteaza si se sting deseori din viata. Pentru a contracara activitatile Avestitei, exista un adevarat retetariu ezoteric de descantece si blesteme aruncate impotriva ei (tot) de batranele moase si vrajitoare ale satului (nimeni altele decat aspectele pozitive ale Samcei). Dupa instaurarea crestinismului in spatiul romanesc, atributele de protectori impotriva Avestitei s-au transmis si sfintilor si sfintelor cu proprietati taumaturgice si exorciste.

Baba Dacilor din prag de Primavara
Si uite asa suntem pe cale sa descoperim Batrana Fara Varsta chiar sub imaginea Babei Dochia, cea care, conform lui George Calinescu face parte din cele "4 mituri fundamentale care au modelat cultura si spiritualitatea romaneasca" alaturi de Miorita, Mesterul Manole si Zburatorul.In mare, mitul Dochiei circumscrie in mod stralucit cele doua aspecte ale Principiului Feminin. Primul este acela al preafrumoasei fecioare, pastorita neprihanita, sora regelui Decebal, de care se indragosteste insusi Traian. Haituita de soldatii romani, Dochia cade istovita in sanctuarul natural al muntilor si il implora pe Zeul Primordial (sau pe Maica Domnului, in variantele de dupa crestinarea romanilor) sa o salveze de soarta umilitoare de a ajunge trofeu de razboi. Zeul o transforma, alaturi de oitele ei, in stanele de piatra de pe Muntele Ceahlau care pot fi admirate si astazi.

Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja batrana, sub forma de cloanta si zrgibturoaica. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se casatoreste impotriva dorintei ei, iar pentru a-si teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lana neagra, in miez de iarna, la rau, sa-l spele pana cand se albeste. Disperata, fata incepe sa planga, iar atunci apare un tanar, Martisor (Zeul sau Iisus deghizat), care-i daruieste o floare rosie magica ce albeste lana neagra. Intoarsa acasa, fata este acuzata de Baba Dochia cum ca Martisor ar fi ibovnicul ei. Apoi, Baba Dochia, convinsa ca a venit primavara (altfel de unde ar fi putut avea Martisor floarea?) se imbraca cu cele 12 cojoace ale ei (care aveau sa simbolizeze Babele calendaristice de la inceput de Martisor) si porneste cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba se dezbraca de toate cele douasprezece cojoace, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face nemiloasa, pedepsind Baba pentru rautatea ei. Incepe sa ninga, iar Baba si oile sale ingheata pe munte, transformandu-se in stane de piatra.Coborand, in continuare, pe firul mitului descoperim numeroase zeite geto-dacice in care se manifesta personalitatea duala a Mamei Pamantului. In vreme ce contrapartea sa masculina - solara si solstitiala - care imparateste peste inceputul iernii sub identitatea lui Indrea/Undrea si, mai tarziu, Mos Craciun, Baba Dochia este o reprezentare mitica lunara, echinoxiala si maternala.
Prin titulaturile de "Mos" si "Baba" descoperim ca cele doua zeitati au ajuns la batranete, in pragul mortii si al renasterii ciclice, declansand la nivel spiritual ceea ce Natura, cu reinvierea sa de dupa iarna, declanseaza la nivel teluric si mundan. Cele 12 zile-cojoace ale Babei Dochia se serbau intre 1 si 12 martie de personajele de sex feminine dintr-o comunitate, criteriul cel mai folosit pentru impartirea zilelor fiind varsta participantelor. Firea si sufletul femeilor in cauza se aprecia dupa meteorologia zilei alese: ploioasa, friguroasa, calda, insorita, inourata, vantoasa etc. Obiceiul, astazi pe cale de disparitie, era numit Pusul Babelor. Din cele mai vechi timpuri, taranul roman credea ca Baba Dochia s-a prapadit pe 9 martie, aceasta zi fiind hotar intre iarna si primavara.
In calendarul crestin, peste Dochia geto-dacilor s-a suprapus in mod fortuit imaginea Sfintei Eudochia ( venerata de bizantini sub numele de Evdokia), o femeie reala, foarte frumoasa si atragatoare, originara din orasul Heliopolis din Libanul de azi, care si-a petrecut tineretea in desfrau si distractii pana cand a fost crestinata si botezata de catre episcopul Teodot. Eudochia a trait in timpul cand la Roma imparatea Traian (interesanta paralela cu Dochia dacilor) si a primit harul de a face minuni dupa crestinare.
Astfel, intr-una dintre cele mai vechi vatre a Europei, ocultarea sacrului in profan, adancirea dualismului - un motiv folcloric foarte popular, si melanjul credintelor stravechi cu elemene crestine a dus la o personalitate complexa, cu neasteptate manifestari, pentru cea pe care o cunoastem, din povestile bunicilor, sub numele de Baba Cloanta...

readmore »»

Paştele, patimă, moarte, înviere, cea mai solemnă sărbătoare creştină

La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor care precede Învierea.

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi prăznuim pe Hristos, "Paştile nostru", care s-a jertfit pentru noi.

Obiectul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.

După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi. Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea neamului omenesc, a explicat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.

Duminica - a treia zi după Scripturi - femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu a putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.

Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor. Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, praznic al praznicelor, este şi sărbătoare a sărbătorilor

Paştile este precedat de 40 de zile de post aspru, apoi o altă săptămână, a şaptea, cea a patimilor.

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.

În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cea care precede Învierea, are în cultul ortodox slujbe şi rânduieli speciale.

Astfel, luni, marţi şi miercuri se săvârşeşte Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite, iar joi şi sâmbătă Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia.

La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sfânta şi Marea Joi se scoate, la Proscomidie, un Sfânt Agneţ special care este sfinţit şi va fi uscat şi sfărâmat a treia zi de Paşti la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rânduială specială, miridele rezultate fiind folosite ca Împărtăşanie pentru bolnavi, copii şi în situaţii speciale. Această Sfântă Împărtăşanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă.

Tot joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în unele mănăstiri din Patriarhia Română şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii mănăstirii pe care o conduce.

În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Aceste ceasuri se numesc împărăteşti deoarece în Bizanţ participa şi împăratul la ele. Tot în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.

În Sfântul Altar, Epitaful este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, când va fi aşezat la locul său în biserică.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.
Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.

Paştile a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului ("Paştile Crucii") la 14 Nisan, apoi Învierea ("Paştile Învierii") la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată.

Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi "quartodecimani", fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi ("protopashiţii") sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori sărbătoarea cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea - în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.

Moartea Domnului sau "Paştile Crucii" era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau "Paştile Învierii" era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

O parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin ("Paştile Crucii" şi "Paştile Învierii") au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, ce foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât "Paştile Crucii" (Pasqua di Passione), cât şi "Paştile Învierii" (Pasqua di Resurrezione).

Lumina Învierii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim se aprinde, însă, numai la Paştile ortodoxe.

Indiferent cum este serbată sau câte tentative de denigrare a celei mai importante sărbători a creştinilor au existat, Hristos a izbutit cea mai strălucită biruinţă ce nu i-a putut fi luată.

Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.

readmore »»

Povestea Oului de Pasti

"Cand oamenii n-ar mai inrosi oua de Pasti, atunci lumea se va potopi" - credinta populara culeasa de marele etnolog si folclorist roman Simion Florea Marian si publicata in lucrarea Sarbatorile la Romani, aparuta in anul 1899

Desi astazi, asociem ouale rosii sarbatorii pascale - cea mai mare si mai importanta sarbatoare a tuturor crestinilor -, traditia oualelor vopsite in culori este mult mai veche decat crestinismul. Surse arheologice si marturii istorice atesta faptul ca, in urma cu cateva milenii, in China antica exista obiceiul de a se face cadouri oua colorate, in cadrul unor sarbatori sezoniere. In ajunul Anului Nou chinezesc, cu ocazia sarbatorii Tsing-ming, care cadea in luna aprilie, vechii chinezi isi ofereau unul altuia oua vopsite.

La vechii persi, in apropierea sarbatorii Newroz, de Anul Nou persan, care cadea in ziua echinoxului de primavara, preotii zoroastrieni vopseau oua pe care le ofereau credinciosilor. In Roma Antica, tinerii vopseau ouale in rosu si le trimiteau celor dragi, cu ocazia sarbatorii lui Ianus. Vechii slavi aveau si ei obiceiul de a-si darui oua rosii la sarbatoarea primaverii. Finlandezii purtau in buzunare oua rosii, atunci cand trageau prima brazda de plug primavara, iar estonienii mancau oua in timpul campaniilor agricole.

Daca, la evrei, oul de Pasti simbolizeaza creatia universala, pentru crestini el inseamna re-crearea Lumii, inceputa prin suprema jertfa a Mantuitorului. Ouale rosii sunt alimente sfinte de care nu ai voie sa iti bati joc sau se le iei in deradere. De fapt, oul rosu este cel mai sacru aliment al crestinului ortodox. El aduce aminte de cosul cu oua asezat sub crucea pe care Mantuitorul patimea pentru pacatele noastre, devenind rosii in urma sangelui care picura din ranile Lui. Ciocnirea oualelor vopsite este un ritual mostenit de la primii crestini care isi daruiau oua rosii de Pasti, se sarutau pe obraji si spuneau salutul sfant "Hristos a Inviat!" urmat de "Adevarat a Inviat!".

Pentru daco-geti, ouale vopsite erau o ofranda rituala destinata divinitatilor htoniene si stramosilor. Ca o ramasita a acelor vremi, folclorul romanesc retine Pastele Blajinilor, cand daco-romanii dau pe apa cojile oualelor rosii, spre a se duce in "Tara Blajinilor". La sate, ouale rosii sunt simboluri ale nemuririi vigorii vietii, de unde si obiceiul de a se spala cu apa in care a fost pus un ou rosu "ca sa fii rumen si sanatos" (Elena Niculita Voronca - Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica, Cernauti, 1903).

In medicina si cosmetica arhaica a romancelor, cojile de oua rosii sunt un stimulent al frumusetii si sanatatii, prin mecanismul magiei simpatetice si al celei contagioase. "La Pasti, cine merge la biserica sa-si puie cu un ou rosu la san, ca sa fie intotdeauna rosu" scria Simion Florea Marian in Sarbatorile la romani. Traditia spune ca ouale rosii sfintite la Biserica Ortodoxa sunt un antidot redutabil contra farmecelor si magiei negre. Taranul roman le punea in brazda pentru a spori astfel recoltele sau le ingropa in vie, pentru a feri viile de grindina.

In afara oualelor vopsite, la romani exista o adevarata arta a incondeierii oualelor, nemaiintalnita nicaieri in lume. Daca geto-dacii vopseau ouale cu galben, semnificand culoarea Soarelui pe bolta cereasca sau in portocaliu - culoarea discului solar la rasarit si apus, odata cu patrunderea crestinismului, ouale au inceput sa fie vopsite in rosu sau decorate cu chipul lui Hristos, cu siluete de ingeri, cu motivul mielului, motive astrale, cu forme animale sau vegetale. Conform izvoarelor istorice, vecinii nostri slavi au imprumutat obiceiul incondeierii de la comunitatile daco-romane cu care au intrat in contact in perioada migrarii lor in Europa de est si Balcani. In Bucovina si Maramures, spre exemplu, exista peste 70 de desene diferite, fiecare avand o denumire "Crucea Pastelui", "Furca de tors", Desaga popii" , "Bradutul", "Turma de Stele" etc.

Acelasi Simion Florea Marian semnaleaza ca: "Pastele este cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de peste an, dupa spusa romanilor de pretutindeni. De la casa celui mai mare bogatan si pana la bordeiul celui mai de pe urma sarman se cunoaste apropierea acestei mari sarbatori, caci in ajunul ei sunt toate acuma curatite si indreptate, toate sunt unse si varuite, hainele zvantate si curate, barbatii barbieriti si spalati, iar femeile laute si chitite."

readmore »»

Oul

– Universul intr-o coaja

Cu siguranta cel mai cunoscut simbol al Pastelui, banalul ou cel de toate zilele, pe care ne-am obisnuit sa-l vedem in farfurie gatit sub diferite forme, ascunde in cochilia sa o nebanuita si interesanta epopee. Va invit asadar, la o calatorile fascinanta si surprinzatoare prin istoria, simbolismul si chiar ezoterismul care inconjoara oul.

Despre germenele ascuns al Lumii

"Simbolul Oului Cosmic reprezinta mai mult decat ar putea reda orice limbaj si mai mult decat ne-ar putea reda ratiunea." - Mircea Eliade

Cu forma sa rotund-ovala care inspira, in acelasi timp, liniste si mister, oul nu avea cum sa fie trecut cu vederea de oameni. Si aceasta inca din cele mai vechi timpuri. Trecand peste inegalabila sa valoare alimentara (alaturi de spirulina, miere si lapte, fiind singurul aliment complet), oul, acest miraculos germene al vietii, ascunde in sine insusi una dintre enigmele esentiale ale existentei, exprimata popular in intrebarea « cine a fost primul, Oul sau Gaina? »

Unul dintre cei care a raspuns potrivit la aceasta enigma a fost inteleptul chinez Chouang Tseu, in opinia caruia oul se afla in gaina, iar gaina in ou. Stralucitul sau raspuns vizeaza armonia complementara a inceputului tuturor lucrurilor, reveland profanilor ca dualitatea este continuata in mod potential in unitate, aceeasi dualitate rezolvandu-si contrariile tot in unitate.

Oul apartine, in egala masura, si simbolismului odihnei, a repaosului creator, laolalta cu casa, cuibul, cochilia, sanul matern, al caror substitut este deseori. Asa se face ca, adesea, Oul este o reprezentare a puterii de creatie a Luminii. Se considera ca oul contine germenele misterios al Creatiei. Picatura de Viata din care se dezvolta manifestarea, fiind asadar un simbol universal perfect care se explica de la sine, prin sine.Nasterea Lumii si a Lumilor, pornind de la Oul Primodial, este o idee comuna in mitologiile stravechi, precum cele ale grecilor, canaaneenilor, fenicienilor, vietnamezilor, chinezilor, japonezilor, populatiilor tribale din Asia de sud-est sau Siberia, celtilor, tracilor si multor altora. Reputatul istoric al religiilor Mircea Eliade a demonstrat magistral ca, in esenta tuturor acestor cosmogonii, oul joaca imaginea cliseu a Intregului si a Totalitatii care succed Haosului Primordial, ca un prim pricipiu de organizare. Oul subliniaza actul renasterii si ciclul repetitiv al Naturii, functia sa cicilica fiind aici o consecinta a primului sau rol.

Daca mergem mai departe pe firul aspectului ezoteric al oului, descoperim paradoxul existential al fiintei libere, precum si al celei inlantuite. Transpus in plan fizic, avem aici momentul in care puiul sparge gaoacea, calduta, sigura si latenta a oului, eliberat fiind de principiul Actiunii care guverneaza acelasi plan fizic. Oul, ca si mama, va marca aventura omului, atat la nivel de specie, cat mai ales de individ. Deoarece oul, care isi imparte atributele cu mama de mai tarziu, va simboliza conflictul interior al oricarei fiinte intre dorinta de confort si siguranta si aceea de aventura si explorare. Mai departe, daca exploram aspectul psihologic, regasim principiul oului care contine cerul si pamantul, germenii raului si ai binelui, bagajul personalitatilor si tipologiilor umane, precum si legea renasterilor si desavarsirii acelorasi personalitati.

Povestea oului pe alte meleaguri

"D'apoi cum, draga domnule... Pamantul e in chipul unui ou; fundul oului este Pamantul, iar varful e Ceriul; el sta pe ape" -Taran roman anonim, intervievat in anul 1928 de catre prestigiosul folclorist, lingvist si filolog evreu de nationalitate romana, Ion Aurel Candrea

Oul a fost dintotdeauna in centrul mitologiilor si credintelor uitate de timp ale tuturor popoarelor lumii. Procesul de manifestare a misterului din cochilie imbraca, insa, aspecte diverse, chiar daca in esenta cuprinde aceleasi mituri primordiale care vizeaza Creatia, Desavarsirea, Misterul si Renasterea.

Oul este simbol arhetipal al inceputului tuturor lucrurilor. Filonul mitologic al oului cosmic din care s-a creat lumea se regaseste pe toate continentele. De altfel, oul, alaturi de Lut si Aluat, reprezinta arhetipuri ale genezei. Dintr-un ou (care, deseori, este din aur) ce pluteste in fluidul Haosului Nemarginit Primordial, se naste intregul Univers. Din partea superioara a cojii apare Cerul, din cea inferioara - Pamantul, galbenusul transformandu-se in Soare. Lebada Hamsa din din mitologia hindusa cloceste Oul Cosmic direct pe apele primodiale. Lebada divina Hamsa semnifica aici Suflul Divin care se desparte in doua pentru a da nastere Cerului si Pamantului.

In mod similar, in mitolodia greaca, oul Ledei da nastere celor doi frati Dioscuri, fiecare impodobiti cu o coafura in forma de semisfera, sugerand astfel principiul Yin-Yang, polarizarea Unitatii si natura duala a omului. In credintele shintoiste din Japonia, oul cosmic este impartit in doua jumatati, cea usoara fiind, evident Cerul, iar cea grea - Pamantul. Bunaoara, oul mistic eliminat pe gura de Kneful egiptean sau de Dragonul chinez reprezinta manifestarea existentiala prin Cuvant, prin Verb datator de viata si actiune.

Omul primordial ia nastere dintr-un ou, cum este cazul lui Prajapati din Vede sau al lui Pangu - primul om din mitul genezei vechilor chinezi. Mitologia egipteana ni-l ofera pe Nun, oul scos la suprafata de valurile oceanului primordial. Din oul Nun va tasni la viata zeul Hnum care va da nastere, la randul sau, la mai multe oua din care vor aparea zeii.

In Orientul Mijlociu, traditia caananeana vorbeste despre Mochus, zeul suprem care a creat eterul si aerul din care s-a nascut Oulomos (interesant nume!), adica Infinitul. Oulomos a creat, la randul sau, propriul ou cosmic, faurind Cerul si Pamantul din cele doua jumatati ale acestuia. Vechii persi credeau ca Cerul, Pamantul, Apa si toti reprezentantii regnurilor mineral, vegetal si animal, sunt inchisi intr-un ou. Cerul fiind deasupra si dedesubtul pamantului, iar pamantul - inlauntrul cerului, aidoma galbenusului din ou.

Persanii credeau ca, la inceputul lumilor, este doar Fiinta Divina nedefinita, iar peste intregul spatiu al haosului domnea intunericul. Doctrinele Bon tibetane, de dinainte de patrunderea budismului in Tibet, dicteaza ca oul, care nu este primordial in acceptiunea tibetana a genezei, ramane totusi la originea unei lungi si neintrerupte genealogii umane, din esenta celor 5 elemente aparand, in mod miraculos, un ou mare care a dat nastere unui lac alb din care au iesit stramosii.

In cealalata parte a lumii, in America pre-columbiana, oul isi continua epopeea revelatoare sub forma placii de aur in forma ovoida care orna marele templu incas al lui Coricancha de la Cuzco, capitala Imperiului Inca. In Africa, mitul oului cosmic este regasit la dogonii si triburile bambara din Mali, unde oul se formeaza si incetul cu incetul se separa de Vibratia Creatiei, se umfla, se mentine singur in spatialitatea nedefinita, pentru a se sparge apoi, lasand sa cada cele douazeci si doua de elemente fundamentale ale mitologiei dogonilor, care vor supraveghea la randul lor asezarea Creatiei in tot atatea categorii.

Adanc in junglele impenetrabile din Congo, triburile likuba si likuala considera si astazi ca oul este imaginea perfectiunii. In cosmogonia lor, galbenusul reprezinta menstruatia feminina, iar albusul - sperma masculina. Coaja este aceeasi coaja provenita din oul cosmic care ar fi ars Lumea fara interventia salvatoare a Creatorului, care a ordonat membranei sa se transforme in atmosfera umeda care inconjoara Terra. In padurile inghetate ale Finlandei, intr-un minunat exemplu de samanism european, mitul Kalevalei ne spune ca inainte de nasterea timpului, zeita fecioara a apelor si-a scos genunchiul la suprafata Oceanului Primordial. La indemnul zeitei apelor, rata, ea insasi o zeita stapana a aerului, isi depune cele sapte oua (sase de aur si unul de fier) direct pe apa. In mormintele scitice din stepa rusa au fost descoperite oua din lut, cei care le-au pus langa morti sugerand astfel ca oul este un element al nemuririi si simbol al invierii.

readmore »»