Personajul cu mantie neagra

Imagine-cliseu asociata mortii, cea mai raspandita reprezentare a inevitabilului sfarsit al omului, personajul cu mantie neagra si inarmat cu o coasa a devenit, in decursul secolelor, un element de baza in cultura populara. In fresce si gravuri, in filme si cantece, pana si in desene animate, personajul cu coasa e peste tot. Dupa cum si ceea ce semnifica el e peste tot. Si peste toate.

Moartea nu are sex. Oare? 

In fata fenomenului pe cat de inevitabil, pe atat de tulburator al mortii – misterioasa incetare a vietii si trecerea intr-o alta stare despre care nu stia de fapt nimic, omul isi punea evident intrebari: ce se intampla cand mori? Ce se intampla dupa aceea? Unde se duce partea imateriala – sufletul? Si tot asa – intrebari existentiale dificile, tulburatoare, care agitau mintile oamenilor si ii nelinisteau permanent.

Atunci, pentru a imblanzi oarecum fenomenul mortii, pentru a-l apropia de intelegerea lor, au recurs la o metoda brevetata, testata de-a lungul timpului si cu eficienta demonstrata: personificarea. Si-au imaginat cum ar putea arata moartea si au portretizat-o; intr-un fel, au umanizat-o, reprezentand-o ca pe un om. Barbat sau femeie? In cultura occidentala anglo-saxona moderna, in mod curios, personajul cu coasa e… un tip. Este un personaj masculin, numele sau in engleza este The Grim Reaper. In schimb, in cultura populara romaneasca, moartea e “gandita” ca o femeie – “cea cu coasa”; sau, mai modern, doamna cu coasa.

 Altii prefereau femeile: in mitologia popoarelor nordice precrestine, Walkyriile (desen), femei frumoase si tinere, zburau, calari pe cai inaripati, deasupra campurilor de batalie, alegeau pe cei care urmau sa moara in lupta si ii insoteau in Walhalla, salasul ceresc al zeilor, peste care stapanea divinitatea suprema, Odin. Vitejii razboinici pieriti in batalie isi petreceau viata de dupa moarte benchetuind, in asteptarea zilei in care aveau sa ia parte la lupta apocaliptica Ragnarok, batalia sfarsitului lumii, un soi de Armaghedon in varianta precrestina. Si in alte culturi moartea e reprezentata ca o femeie. Femei razboinice, femei invaluite in lintolii albe, femei tinere si frumoase, femei batrane si urate, femei cu limba otravita… variantele abunda, e o diversitate de forme, de reprezentari, raspandita de la un cap la altul al lumii.

In alte culturi apare un Inger al Mortii (tablou), care ia sufletul celui muribund si il duce spre salasul de veci care i-a fost harazit. In religia islamica, traditional, Azrael este Ingerul Mortii (desi nu apare cu acesta denumire nicaieri in Coran); uneori, apare in povestiri ca o fiinta cu aspect infricosator, cu tot corpul acoperit de ochi si de limbi. In crestinism, in schimb, Ingerul Mortii era mai degraba un personaj cu infatisare umana normala, chiar agreabila, desi nu prea vesela; poate nu era chiar cea mai dorita prezenta, dar nici nu arata ca un monstru. Asta pana in secolul al XIV, cand, fata de grozavia a ceea ce s-a intamplat, Ingerul Mortii nu mai era indeajuns de infricosator ca sa personifice moartea. Era nevoie de cineva cu o infatisare mai potrivita pentru acesta functie.

De unde, de ce si cum? 

Dupa o parere raspandita in randurile istoricilor, reprezentarea mortii sub forma unui schelet - simbol al descompunerii corpului - dateaza din Evul Mediu, mai precis din secolul al XVI-lea si se leaga de unul dintre cele mai inspaimantatoare fenomene care au marcat existenta oamenilor Europei in acele vremuri: ciuma. Epidemiile de ciuma, boala sosita din Orient odata cu intensificarea calatoriilor, a ajuns pe continentul nostru dimpreuna cu cu sobolanii care, originari si ei din Asia, i-au urmat pe oameni in calatoriile lor de intoarcere din Asia in Europa.
Bacteria care produce ciuma, Yersinia pestis, era transmisa la om de puricii care intepasera sobolani bolnavi de ciuma. Chestia asta o stim acum, dar, in urma cu 700 de ani, nimeni nu stia, evident, nimic despre bacterii si modul de transmitere a infectiilor bacteriene. Tot ceea ce stiau oamenii Evului Mediu este ca uneori izbucnea cate o molima cumplita, care secera mii de vieti in cateva saptamani. Nimic nu-i putea opri raspandirea – nici procesiunile, nici actele de pocainta, nici macar masurile drastice de izolare, care mergeau pana la zidirea in case, de vii, a celor bolnavi. Boala isi indeplinea opera de nimicire si apoi se stingea treptat, disparea…; pentru a reizbucni cativa ani ori cateva decenii mai tarziu, in alta parte de lume sau in cele pe care le mai vizitase deja.
Privelistea oferita de gramezile de cadavre care se descompuneau, raspandind un miros pestilential si dezvaluind structura osoasa a corpului, ii impresiona groaznic pe cei care avea nefericitul prilej de a o vedea. Asa s-a nascut, cred specialistii, reprezentarea mortii ca schelet: infatisarea ei este umana, dar portretul nu este cel al unui om viu, ci infatiseaza ceea ce mai ramane din om dupa trecerea prin poarta dintre lumi, prin transformarea enigmatica, neinteleasa si inspaimantatoare care desparte existenta de non-existenta.

Astfel de reprezentari apar in miniaturile manuscriselor, in fresce de pe peretii bisericilor, mai tarziu in tablouri pictate si in gravuri. Multe dintre aceste reprezentari infatiseaza Dansuri ale Mortii, un obicei medieval despre care se stie ca era practicat in Europa apuseana si care ar fi avut ca scop, sa zicem asa, pregatirea psihologica pentru moarte. Era o reamintire a ceea ce il astepta pe fiecare om. Memento mori. Poate ar putea fi privita si ca un soi de terapie, ce ajuta oamenii sa-si domine teama inevitabila in fata mortii care li se arata de pretutindeni si sa-si pastreze, astfel, in acea viata precara, traita sub amenintarea a zeci de boli mortale, echilibrul sufletesc.
De obicei, aceste “sedinte de terapie” aveau loc in cimitire si imbracau forma unor piese de teatru popular, o dramatizare a evenimentului intalnirii cu Moartea, reprezentata ca un schelet uman. Viitoarea victima cerea indurare, aducea argumente, explicand pentru ce crede ca Moartea ar trebui s-o crute… Dar nimic nu oprea Moartea sa-si indeplineasca misiunea: in cele din urma, aceasta isi lua victima cu ea. Traditii de acest fel i-au inspirat pe multi artisti, precum Hans Holbein sau Bernt Notke, care infatiseaza in lucrarile lor asemenea Dansuri Macabre, in care scheletele danseaza printre (si cu) oameni vii de toate varstele si de toate starile sociale, drept reamintire a faptului ca nimeni, absolut nimeni, nu poate scapa de moarte.

Recuzita si decorul 

 In reprezentarile medievale mai timpurii, scheletele nu au intotdeauna echipamentul modern standard - mantia neagra, coasa - ci apar purtand altfel de vesminte (sau nici un vesmant) si diverse arme: arbaleta, sulite, sageti. Cu timpul, insa, s-a impus arma devenita traditionala – coasa. Cu care moartea reteaza vietile.
Astazi, vesmantul traditional in care se infatiseaza moartea este o mantie ampla, neagra, cu gluga din care rasare, terifiant, “fata” craniului, cu dintii ranjiti. Negrul e de multa vreme, in Europa, o culoare a doliului; prin extensie – a mortii, asa ca draparea cu o pelerina neagra nu e surprinzatoare. Vesmantul amplu, care mai mult ascunde decat arata ceea ce se afla sub el, contribuie la atmosfera de mister, insufla sentimentul tainei si al terorii, al fricii de necunoscut.

Moartea mai poarta uneori si o clepsidra – simbolul curgerii timpului, al scurgerii vietii; odata cu caderea ultimului fir de nisip, Moartea are tot dreptul sa ridice coasa si … harsti! In unele opere de arta medievale se vede cum Moartea “trage cu coasa” prin multimea de oameni, reterzand firul existentei acestora, recoltandu-si “cota” de vieti. De ce coasa si nu alta arma ori unelata? Exista pareri care leaga coasa de preocuparile agricole dominante in vremurile medievale si de perceptia oamenilor asupra ciclurilor vitale ale fiintelor vii.
Coasa ar fi, astfel, inventia unei societati agrare, pentru care, inca din vremurile stravechi ale inceputurilor agriculturii, recoltarea semnifica moartea plantei cultivate, sfarsitul ciclului vital care incepuse odata cu germinarea semintei. (Cum societatea occidentala a depasit de mult faza agrara, e de mirare ca nu am produs pana acum o imagine noua a Mortii, inarmata cu cine stie ce arma moderna caracteristica epocii industriale sau post-industriale. Dar lucrurile de genul asta iau timp. Sau poate o sa ne intoarcem, mai curand decat credem, la o societate agrara).
Si, pentru a reaminti, consolator (?) ca moartea e doar sfarsitul unei etape, in reprezentarile artistice, alaturi de Moartea scheletica apare, cateodata, o femeie tanara si frumoasa, simbolizand Viata si reamintind tuturor legatura indestructibila dintre cele doua contrarii, moarte si viata: nici una nu poate fi definita, descrisa, fara a recurge la cealalta, deci nici una nu are sens fara cealalta. Ele exista, complementar si de nedespartit. Sau, cum spunea un autor antic: “Nimic nu poate fi vesnic odata ce s-a nascut.”
SPUNE-TI OPINIA! Iti este frica de moarte? Crezi in viata de apoi? Ce parere ai despre acest articol?

readmore »»

Mistere ale Bibliei

Biblia! Exista oare in cunoasterea umana vreun obiect, vreun loc sau o persoana despre care sa se poata dezbate, acuza si povesti mai mult decat despre Biblie? Cu siguranta putine lucruri din cultura omeneasca pot egala Scripturile cand vine vorba despre istorie, legende si controverse. Biblia este un izvor de cunoastere, este piatra de temelie a crestinatatii si cartea de capatai a peste un miliard de credinciosi din toata lumea. Dar, in acelasi timp, traducerea sa din ebraica, aramaica si greaca vecche, limbajul incifrat, pasajele lipsa si modul tainic in care este scrisa, inconjoara de mister o suita de subiecte si episoade cu “atingere” divina. Zece dintre acestea se disting prin mistificarea tesuta in jurul lor.

10. SFANTUL GRAAL

Misterul: Unde este Sfantul Graal?

Potrivit mitologiei crestine, Sfantul Graal a fost amfora, vasul sau cupa folosita de catre Iisus la Cina cea de Taina, recipient despre care se spune ca ar poseda puteri miraculoase. Exista o legenda care vorbeste despre Iosif din Arimateea, un apropiat al lui Iisus si cel care i-a ingropat trupul lipsit de viata, cel care a intrat in posesia Graalului dupa ce o aparitie chiar a Mantuitorului i l-ar fi inmanat. Iosif ar fi luat vasul si le-ar fi cerut apostolilor sai sa il transporte pe teritoriul Britaniei. Credinta in Graal si interesul fata de posibilele locuri unde s-ar putea afla nu au palit niciodata. S-a presupus, de-a lungul timpului, ca el ar fi in posesia mai multor grupuri. Cele mai multe suspiciuni in acest sens le-au trezit Cavalerii Templieri, probabil pentru ca acestia se aflau la apogeul influentei lor in perioada in care povestile despre Graal au inceput sa circule.Exista, in unele biserici, cupe asupra carora cade banuiala ca ar fi, fiecare, Graalul. Un astfel de exemplu este cel al Catedralei Sfanta Maria din Valencia, al carei Sfant Potir se crede ca ar fi fost transportat de Sfantul Petru la Roma in primul secol, si apoi in Huesca, Spania, de catre Sfantul Laurentiu, in secolul III. Potirul din Valencia prezinta unele caracteristici pentru care s-ar califica in pozitia de adevarat Graal, originile lui fiind aproximate intre secolul IV i.Ch. si sec I d.Ch., undeva in Orientul Mijlociu. Alte istorii sustin ideea ca Graalul ar fi ingropat sub Capela Roslin sau zace adanc in pivnitele Turnului Sfantului Mihail, de pe dealul Glastonbury, Marea Britanie. In acelasi timp, unele izvoare avanseaza ideea ca membrii secreti ai unei linii de sange oculte protejeaza Graalul. Totusi, poate cea mai sumbra suspiciune care planeaza in jurul acestei idei, nascuta de la forma latina a termenului "San Graal" - "Sang real", adica "sange regal", vizeaza existenta unor posibili urmasi ai lui Iisus Hristos, urmasi pe care i-ar mentiona chiar unele din numeroase scripturi apocrife (scripturi scrise in acelasi timp sau chiar mai devreme decat cele biblice, dar care nu au intrat in alcatuirea Bibliei). Dar aceasta ramane, pana la probe elocvente, doar o nascocire de impact a unui best-seller contemporan.
9. CHIVOTUL LEGAMANTULUI

Misterul: Unde este Chivotul Legamantului?

Chivotul Legii, cum se mai numeste artefactul mentionat in capitolul Exodului din Biblie, reprezinta cea mai importanta comoara a "Poporului Ales". Pentru israeliti, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pamant, creat de Dumnezeu Insusi, prin intermediul lui Moise, pe Muntele Sinai. Chivotul era un cufar masiv, poleit cu aur, lung de 118 centimetri, inalt si lat de 78 centimetri, cu o pereche de manere din lemn de o parte si de cealalta si cu doi heruvimi din aur dispusi fata in fata, cu aripile intinse, deasupra capacului. Cufarul trebuia sa adaposteasca relicvele sacre, printre care cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci si un vas cu mana din cer, care cazuse spre hrana evreilor in pustie, dupa ce trecusera Marea Rosie, cand au fost eliberati din robia Egiptului. Ierusalimul, capitala regatului israelian si casa Templului lui Solomon, era si locul in care era gazduit Chivotul Legamantului.In 607 i.Hr orasul a fost jefuit de catre babilonieni, sute de mii de evrei fiind ucisi. 70 de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in cetate, Chivotul disparuse. De atunci, nu se stie sigur ce s-a intamplat cu acesta relicva nepretuita, iar diferitele zvonuri au fost alimentate numai de speculatii. Dintre acestea, cea mai raspandita este cea conform careia Chivotul ar fi fost ascuns de catre israeliti inainte de a fugi din oras, odata cu ocupatia babilonienilor. Locatiile posibile se spune ca ar fi Muntele Nebo din Egipt sau Etiopia. Intrebarea este, insa, daca chivotul fusese ascuns de catre israeliti, de ce acestia nu l-au recuperat cand s-au intors sa-si reconstruiasca orasul?In ciuda lipsei unor dovezi istorice, credinta ortodocsilor etiopieni in Chivotul din Aksum continua sa fie puternica. Conform legendei, in imensul sit funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii, comoara cea mai de pret a Israelului. Vechi de peste 1.700 de ani si inalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, in care se presupune ca se afla Chivotul, cantareste nu mai putin de 100 de tone. Misterul ridicarii absolut incredibile a obeliscului i-a facut pe multi sa lanseze fel de fel de teorii, care mai de care mai fantasmagorice. Insa, nici pana in ziua de azi, arhelogii nu au putut explora in intregime labirintul subteran aflat sub colosul de granit. Pe langa acestea, oamenii de stiinta din zilele noastre nu au reusit sa isi explice de ce labirintul subteran e pazit atit de strasnic de capcane mortale pentru oricine incearca sa exploreze tunelurile. Unii cred ca chivotul a fost distrus de catre babilonieni, in timp ce credinta altora este ca insusi Dumnezeu a ascuns chivotul printr-o interventie divina si ca artefactul va fi gasit doar de catre cei drepti. Dat fiind ca nu exista nicio mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii nu au incetat nici pana astazi sa-l caute si sa incerce dezlegarea marelui mister.

8. SODOMA SI GOMORA

Misterul: Au fost orase reale?

Si daca da, unde se se aflau?Pentru pacatele si murdaria morala a locuitorilor lor, Sodoma, Gomora, Adma si Zeboim au fost distruse prin "foc si pucioasa venita de la Dumnezeu din ceruri" (Geneza 19:24-25). In crestinism si in islam, numele celor doua orase au devenit sinonime cu pacatul total, impardonabil, iar caderea lor se confunda cu manifestarea proverbiala a maniei Domnului. Totusi, existenta istorica a Sodomei si a Gomorei este, inca, un subiect de dezbatere in radul arheologilor. Biblia le indica amplasarea undeva in apropierea Marii Moarte. Posibili candidati devin, in aceasta situatie, siturile descoperite sau vizitate de arheologii Walter E. Rast si R Thomas Schaub in 1973, intre care se numara si Bab edh-Dhra, excavat in 1965 de catre arheologul Paul Lapp.Alte posibilitati includ regiunile Numeira, es-Safi, Feifeh si Khanazir, care au fost si ele vizitate de Schaub si Rast. Toate aceste situri se afla in apropierea Marii Moarte, prezinta urme de arsuri si de sulf pe multe din pietre si sunt caracterizate, se pare, de o incetare subita a popularii catre finalul Epocii timpurii a Bronzului. La sud de Marea Moarta se afla un munte cunoscut ca Muntele Sodoma. Amplasarea celor cinci orase despre care se spune ca au fost distruse odata cu Sodoma si Gomora a fost stabilita prin realizarea unor harti cu ajutorul satelitilor, prin identificarea formelor geometrice, in special rectangulare. Peretii oraselor descoperite in aceste locuri si casele dintre ei au dimensiuni substantiale, indicand faptul ca oameni de mare statura au populat candva aceste locuri. Chiar si urmele unui ziggurat (piramida in scari) au fost gasite,alaturi de forme similare ca forma Sfinxului din Egipt se afla in regiune. S-au gasit aici sute de formatiuni sulfuroase, pietre compuse din pura pudra de sulf. Supuse testelor celor mai mari experti vulcanologi, s-a confirmat ca nicaieri in alta parte a lumii, chiar in preajma vulcanilor activi, nu s-au mai gasit pietre de asemenea compozitie.

7. GRADINA EDENULUI

Misterul: Unde se afla Gradina Edenului?

In timp ce majoritatea teologilor si initiatilor "biblici" considera ca pasajul care istoriseste despre Gradina Edenului este, cel mai probabil, simbolic, altii sunt de parere ca

locul a existat intr-adevar, chiar aici, pe Pamant. Mai mult, Biblia ar oferi unele indicii destul de clare cu referire la locatia sa exacta. Aceasta convingere a condus la organizarea multor incercari de a localiza Gradina. Povestea creatiei din Geneza mentioneaza amplasarea geografica atat a Edenului, gradina celor patru rauri biblice (Pison, Gihon, Tigru si Eufrat), cat si a celor trei regiuni biblice ( Havila, Asiria si Kush).

Exista ipoteze ce indica pozitia Edenului fie in zona izvoarelor raurilor Tigru si Eufrat, la nord de Mesopotamia, fie in Iraq, in Africa, ori in Golful Persic. In timp ce adevarata locatie ramane un mister, exista un amanunt fascinant al povestii: Etiopia este mentionata ca fiind in apropierea sau imprejmuind Gradina Edenului in Geneza 2:13 ( "Si numele celui de-al doilea rau este Gehon, acelasi care a urzit taramul Etiopiei"). Inca din 1974, paleontologii au excavat prin sase milioane de ani de viata si au conchis ca Etiopia poate fi declarata locatia stiintifica a originilor umane, o adevarata Gradina a Edenului, din perspectiva Stiintei.

6. CODURILE BIBLICE

Misterul: Biblia pare sa contina mesaje incifrate; este o coincidenta?

"Iar tu Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul lumii", Daniel, 12:4. Cercetarile unor oameni de stiinta au confirmat, in ultimii ani, o ipoteza care sustinea ca in Biblie exista inclus, pe langa indrumarile spirituale evidente, si un anumit cod secret care poate dezvalui evenimente care au avut si vor avea loc cu mii de ani dupa scrierea Bibliei. Codul biblic a fost descoperit in Vechiul Testament din versiunea originala a Bibliei, scrisa in limba ebraica. Autorul acestei descoperiri este dr. Eliyahu Rips, unul dintre cei mai mari experti din lume in teoria grupurilor, aflata la baza fizicii cuantice. Descoperirea lui Rips a fost confirmata de matematicieni de renume de la Harvard, Yale si Universitatea Ebraica. La 1 septembrie 1994, prim-ministrul israelian Ytzhak Rabin era avertizat printr-o scrisoare a unui matematician evreu ca numele sau a fost decodificat din textul Bibliei, alaturi de sintagma "criminal va asasina". Mesajul a fost ignorat. La 4 noiembrie 1995, Rabin a fost ucis cu un glont in spate de catre un individ care se credea investit cu o misiune divina. Este vorba despre o asasinare codificata in Biblie cu peste 2000 de ani in urma? In urma evenimentului, o intreaga serie de alte episoade descifrate explicit din Biblie s-au adeverit. Teoria lui Rips despre codul biblic considera Biblia ca o gigantica grila de cuvinte incrucisate. Pentru a gasi codul, Rips a eliminat toate spatiile dintre cuvinte si a transformat intreaga Biblie originala intr-un sir continuu de litere, cuprinzand 304.805 caractere. Informatiile sunt obtinute prin selectarea fiecarei a N-a litera, unde N are o valoare precisa si corespunzator aleasa. Un exemplu simplu ar fi urmatorul: avem propozitia "Cum sa obtii date", pe care o compactam si ea devine "cumsaobtiidate", din care vom selecta, incepand cu prima, fiecare a cincea litera - "CumsaObtiiDate" si rezulta astfel cuvantul "cod"". Cu ajutorul unui calculator, sunt cautate in aceasta matrice formata de textul biblic adus in forma descrisa mai sus, cuvinte si fraze ascunse de condurile de intervale. Se incepe de la prima litera a Bibliei si se cauta pentru fiecare secventa de intervale posibila cuvintele solicitate, descifrate cu intervale de una, doua, trei litere etc., pana la cateva mii. Apoi se repeta aceeasi operatie de cautare incepand de la cea de-a doua litera si continuand astfel pana la ultima litera a Bibliei.
5. TRIBURILE PIERDUTE

Misterul: Ce s-a intamplat cu Cele Zece Triburi Pierdute ale Lui Israel?
Inca de cand asirienii au exilat triburile pierdute ale lui Israel, in secolul VIII i.Chr., misterul continuarii vietii lor din acel moment s-a adancit cu timpul, fara a se fi elucidat vreodata. Unde s-au dus? Sunt legitime declaratiile unor grupuri contemporane, care pretind ca descind direct din Triburile Pierdute? Cu mai bine de 2.700 de ani in urma, asirienii au exilat cele zece triburi din Regatul lui Israel. In anii 722-721 i.Ch., Cele Zece Triburi care compuneau Regatul nordic al Israelului au disparut. Cucerite de regele asirian Shalmaneser V, au fost exilate catre Mesopotamia superioara si Medes, Siria si Iraq din zilele noastre. Cele Zece Triburi nu au mai fost vazute de atunci. Sau nu e chiar asa? Iacob, fiul Patriarhului Abraham, a fost redenumit Israel atunci cand Dumnezeu i s-a revelat in timp ce acesta parasea Padn-Aram, si l-a binecuvantat. Iacob a avut 12 fii, dintre care fiecare a devenit tatal cate unuia dintre cele douasprezece triburi ale lui Israel: Reuven, Shimon, Levi, Yehuda, Issachar, Zevulun, Dan, Naphtali, Gad, Asher, Joseph, Benjamin.

In Tara lui Canaan, fiecare dintre cele 12 triburi israelite a intemeiat cate o regiune diferita de o parte si de cealalta a Raului Iordan. Dupa o perioada mai indelungata, o monarhie a fost stabilita, dar odata cu moartea Regelui Solomon, statul a fost divizat in doua. Triburile s-au despartit pe linii politice si teritoriale, cu Judah si Benjamin in sud, loiali casei Davidiene, si restul triburilor in nord, conduse prin succesiune monarhica. Triburile sudice constituie radacinile istorice ale celor mai multi evrei asa cum sunt ei cunoscuti astazi. Iar cele Zece Triburi ale Regatului Nordic? Se pare ca au fost eliminate pentru eternitate. Dar profetul Ezekiel a visat la un viitor diferit: "Ii voi lua pe fii lui Israel si ii voi aduna de o parte si aduce pe pamantul lor. Si nu vor mai fi impartiti in doua regate". Peste secole si continente, cuvintele profetice au sadit in sufletele evreilor ideea ca cei din aceeasi semintie vor fi readusi laolalta si vor reconstrui regatul Domnului. Dar intai, cele Zece Triburi Pierdute trebuie sa fie gasite. Exista unele izvoare care atesta ca urmasi ai acestor triburi ar fi fost gasiti in Persia si in peninsula Araba de catre Benjamin din Tudela, fiul lui Jonah, care in 1165 s-a angajat intr-un periplu prin lume, vizitand cu predilectie comunitatile evreiesti. Totusi, raman numai presupuneri.

4. FARAONUL EXODULUI

Misterul: Cine a fost faraonul Exodului?

Este limpede ca acest atribut ii apartine faraonului care stapanea Egiptul Antic in perioada cand Moise a despartit apele Marii Rosii si si-a condus poporul catre libertate, in ceea ce a ramas cunoscut drept Exodul. Dar cine anume a fost acest faraon, dat fiind faptul ca in acest episod din Biblie nu i se atribuie o identitate concreta? In mod logic, pare relativ usor de dedus, facand o paralela intre momentul Exodului si faraonul Egiptului de la acea vreme. Insa si asupra Exodului planeaza dispute privind data exacta a evenimentului biblic. Cercetatorii au conchis, descifrand incadrarea cronologica sugerata in Regi 6:1, ca Scripturile ar avansa anul 1445 i.Chr. ca an al Exodului. Daca informatia este corecta, acesta s-a intamplat in cel de-al treilea an de domnie al faraonului Amenhotep al II-lea.Totusi, conform unor informatii suplimentare din Vechiul Testament, reiese ca predecesorul lui Amenhotep, Thutmose al III-lea ar fi singurul faraon din intervalul cronologic specificat in Regi 6:1 care ar fi stapanit suficient de mult (54 de ani) incat sa fie pe tron in momentul plecarii lui Moise si sa moara la scurt timp dupa intoarcerea acestuia in Egipt. Aceasta ar insemna ca Thutmose III sa fie faraonul Opresiunii, iar Amenhotep II faraonul Exodului. Cea mai comuna imagine inchipuita in cultura populara este cea a lui Ramses cel Mare, ca fiind faraonul mentionat in Vechiul Testament, desi nu esta dovezi documentare sau arheologice ca acesta ar fi avut de a face cu Molimele Egiptului sau ca i-ar fi urmarit pe sclavii evrei in timp ce fugeau din Egipt. Ar mai plana o oarecare banuiala si asupra lui Merneptah, in forma unui poem al asa-numitului Israel Stale: "Israel a fost sters de pe fata pamantului...semintia lui nu mai exista". Totusi, nu se poate spune ca reiese din aceasta fraza vreo evidenta care sa sustina ferm identitatea unui anume faraon in pozitia celui din timpul Exodului.

3. ARCA LUI NOE

Misterul: Unde este Arca lui Noe?

Cel tarziu din vremea lui Eusebiu din Cezareea ( 275 - 339 d.Hr.), episcop in Palestina, teolog, apologet si istoric al Bisericii crestine, pana in zilele noastre, ramasitele fizice ale Arcei lui Noe au facut subiectul fascinatiei si cautarea lor un important domeniu de activitate atat pentru crestini, cat si pentru evrei si musulmani. Pana recent, in ciuda oricaror pretinse observari si expeditii, nicio dovada fizica a arcei nu a putut fi descoperita. Aceasta cautare a primit stigma de "vanatoare de vrajitoare" din partea catorva arheologi. Cautatorii arcei au avut putine indicii care sa-i ghideze spre artefact, dincolo de mentiunea din Geneza a "muntilor din Ararat". Pana la inceputul secolului XXI, doua candidate principale pentru explorare au iesit la suprafata: asa-numita anomalie Ararat, in apropierea varfului muntelui Ararat ( denumita "anomalie" deoarece era pana recent doar o imagine aeriana si din satelit care arata ca o zona innegrita a zapezilor si a ghetii de pe varf) si situl de la Durupinar, in apropierea de Dogubayazit, la 29 kilometri sud de Marele varf Ararat.Totusi, de curand, un grup de exploratori chinezi si turci aflati in cautarea relicvelor biblice a anuntat ca este posibil sa fi descoperit Arca lui Noe, la altitudinea de 4.000 de metri, pe Muntele Ararat din Turcia. Echipa sustine ca a colectat specimene din lemn dintr-o structura de pe Muntele Ararat, aflat in estul Turciei, carora datarea cu radiocarbon le-a stabilit originile in urma cu 4.800 de ani, o perioada ce coincide cu cea in care se crede ca a avut loc Potopul lui Noe. "Nu suntem 100% siguri ca este vorba despre Arca dar, in proportie de 99,9%, despre ea este vorba", a declarat Yeung Wing-Cheung, un realizator de documentare din Hong Kong si membru al echipei de 15 oameni aflata pe urmele Arcei lui Noe. Structura descoperita de parteneriatul chinezo-turc avea cateva compartimente, dintre care unele contineau custi din lemn, in care se crede ca erau tinute animalele. Oficialii locali turci vor solicita guvernului de la Ankara sa aplice pentru statutul de Patrimoniu International UNESCO, astfel incat situl recent descoperit sa fie protejat in timp ce sapaturile arheologice vor fi performate in jurul sau. Conform povestii biblice cuprinsa in Vechiul Testament, Dumnezeu a decis sa reverse un potop asupra Pamantului dupa ce a vazut cat era de decazut si i-a spus lui Noe sa construiasca o arca, unde sa ofere adapost cate unei perechi din fiecare specie de animal. Dupa ce apele potopului s-au retras, spune Biblia, arca a ramas incremenita pe un munte. Multi cred ca Muntele Ararat, cel mai inalt punct din regiunea in care se afla, este locul unde Arca lui Noe si ocupantii sai au revenit pe sol.

2. SARPELE ISPITITOR

Mister: Cum aratau animalele inaintea Pacatului Originar?

Dar omul?"Zis-a Domnul Dumnezeu catre sarpe: "Pentru ca ai facut aceasta, blestemat sa fii intre toate animalele si intre toate fiarele campului; pe pantecele tau sa te tarasti si tarana sa mananci in toate zilele vietii tale!" (Geneza, 3:14). Fragmentul "pe pantacele tau sa te tarasti", rostit ca o pedeapsa din partea Creatorului, face destul de evident faptul ca inaintea acestei osande, sarpele, asa cum il stim astazi, arata altfel sau, cel putin, dispunea de un alt mijloc de locomotie. Care sa fi fost acesta?Avea oare sarpele aripi si zbura, inainte sa fie condamnat la o viata de taratoare, sau macar niste membre cu ajutorul carora se deplasa pe pamant, asemenea soparlelor? Date fiind forma si dimensiunile serpilor, indiferent de specia lor de provenienta, este destul de greu de imaginat ca ar fi avut aripi sau chiar picioare. In cel mai bun caz, puteau arata ca niste miriapozi, dar cu siguranta nici aceasta caracteristica locomotorie nu le-ar fi inlesnit intr-un mod deosebit deplasarea, astfel incat privarea de zecile de picioruse sa vina ca o damnare.

1. FUGA LUI CAIN

Misterul: Mai existau si alti oameni pe Pamant in afara de Adam, Eva, Cain si Abel?

Cine i-a facut?"De ma izgonesti acum din pamantul acesta, ma voi ascunde de la fata Ta si voi fi zbuciumat si fugar pe pamant, si oricine ma va intalni ma va ucide. Si i-a zis Domnul Dumnezeu: "Nu asa, ci tot cel ce va ucide pe Cain inseptit se va pedepsi". Si a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care il va intalni sa nu-l omoare. Si s-a dus Cain de la fata lui Dumnezeu si a locuit in tinutul Nod, la rasarit de Eden. Dupa aceea a cunoscut Cain pe femeia sa si ea, zamislind, a nascut pe Enoh. Iar lui Enoh i s-a nascut Irad", Geneza (4:14-18). Prima parte a acestei insiruiri de versete doar ridica intrebari si lasa loc de speculatii. O analiza foarte riguroasa poate genera o dezbatere pornind de la sintagmele "oricine ma va intalni" si "tot cel ce va ucide pe Cain", in conditiile in care Adam, Eva si Cain erau singurii oameni de pe Pamant, deducand din informatiile biblice de pana la acel moment. Dar, cu destula indulgenta, se poate considera ca atat Dumnezeu cat si Cain faceau referire la Adam, Eva si animalele de pe Pamant prin cuvantul "oricine", chiar daca pare nefiresc.Dar faptul ca, plecand dupa ce l-a ucis pe Abel, Cain s-a dus in tinutul Nod, despre a carui construire de catre Dumnezeu nu se mentioneaza nimic in prealabil, iar acolo si-a gasit pereche o femeie, cu care a avut un fiu care, la randul lui, a devenit parinte, pune la indoiala foarte multe premise originare. Atat tinutul Nod, care nu avea de ce sa fie catalogat astfel daca nu era populat si deci format de cineva, cat si sotia lui Cain sunt doua elemente extrem de controversate, care, oricum ar fi interpretate, avanseaza ideea ca in afara perechii originare, Adam si Eva, care i-au zamislit pe Cain si Abel, mai existau oameni, despre a caror existenta nu se mentioneaza nimic in versetele de inceput, din Geneza. Chiar daca ar fi sa acceptam ideea ca acestia erau tot copii ai lui Adam si ai Evei, incrucisarea lui Cain cu o femeie ar fi insemnat legatura cosangvinica cu nici mai mult nici mai putin decat sora lui.
Nu stim nimic despre femeia cu care a avut copii Cain, insa un episod incestuos, fara nicio mustrare sau pedeapsa divina ulterioara - cel putin mentionata in Biblie - este prezentat foarte explicit in Vechiul Testament. Dupa episodul Sodoma si Gomora, singurul drept credincios si supravietuitor este Lot si cele doua fiice ale sale. Imediat dupa distrugerea celor doua orase: "Apoi a ieşit Lot din Ţoar şi sa aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, căci se temea să locuiască în Ţoar, şi a locuit într-o peşteră, împreună cu cele două fete ale sale. Atunci a zis fata cea mai mare către cea mai mică: "Tatăl nostru e bătrân şi nu-i nimeni în ţinutul acesta, care să intre la noi, cum e obiceiul pământului. Haidem dar să îmbătăm pe tatăl nostru cu vin şi să ne culcăm cu el şi să ne ridicăm urmaşi dintr-însul!" Şi au îmbătat pe tatăl lor cu vin în noaptea aceea; şi în noaptea aceea, intrând fata cea mai în vârstă, a dormit cu tatăl ei şi acesta n-a simţit când s-a culcat şi când s-a sculat ea. Iar a doua zi a zis cea mai în vârstă către cea mai tânără: "Iată, eu am dormit astă-noapte cu tatăl meu; să-l îmbătăm cu vin şi în noaptea aceasta şi să intri şi tu să dormi cu el ca să ne ridicăm urmaşi din tatăl nostru!" Şi l-au îmbătat cu vin şi în noaptea aceasta şi a intrat şi cea mai mică şi a dormit cu el; şi el n-a ştiut când s-a culcat ea, nici când s-a sculat ea. Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor. Şi a născut cea mai mare un fiu, şi i-a pus numele Moab, zicând: "Este din tatăl meu". Acesta e tatăl Moabiţilor, care sunt şi astăzi. Şi a născut şi cea mai mică un fiu şi i-a pus numele Ben-Ammi, zicând: "Acesta-i fiul neamului meu". Acesta e tatăl Amoniţilor, care sunt şi astăzi."Geneza 19:30-38

readmore »»

Oferte speciala Charter Litoral Bulgaria

După cum bine se ştie, litoralul bulgăresc a devenit, de câţiva ani, o adevărată atracţie pentru turiştii români, ce sunt în căutarea unor vacanţe liniştite petrecute în hoteluri de patru sau cinci stele care oferă servicii All Inclusive la preţuri accesibile. Cu toate că este vorba despre aceeaşi mare, acelaşi nisip şi aceeaşi climă, litoralul vecinilor bulgari este mult mai căutat în primul rând datorită preţurilor atrăgătoare, dar şi calităţii superioare a serviciilor oferite.Litoralul bulgăresc prezintă plaje cu nisip fin apreciate de turişti ca fiind curate şi mult mai extinse comparativ cu plajele de la noi. Un exemplu în acest sens este staţiunea Zlatni Pyasatsi situată la 18 km distanţă de oraşul Varna, staţiune apreciată pentru plajele sale largi ce sunt înconjurate de păduri întinse. Spre deosebire de staţiunile româneşti de la Marea Neagra, staţiunile litorale ale Bulgariei deţin numeroase obiective turistice ce conferă un plus de atractivitate (Balcik, Varna).
Karpaten Turism a lansat oferta de Charter pentru Litoral Bulgaria. Aceasta include transport cu autocarul si cazare 7 zile.Plecari in fiecare sambata incepand cu 15 mai
Cel mai ieftin pachet incepe de la 99 € de persoana 7 nopti demipensiune la Hotel Erma din Nisipurile de Aur.Statiunile in care Karpaten ofera charter sunt: Balchik Constantin si Elena Nisipurile de Aur Tsarevo Hotelurile Erma din Nisipurile de aur si Hotel Serenity Bay din Tsaraevo sunt oferite in Exlcuisivitate de Karpaten pe piata Romaneasca.
Sejurul oferit de Karpaten pe piata romaneasca este mai ieftin decat pe litoralul romanesc.
Lipsa unui trafic aglomerat între staţiunile de pe litoral, dar şi managementul german ce controlează turismul litoral în Bulgaria sunt alte avantaje ce fac din Bulgaria o destinaţie din ce în ce mai căutată. Se apreciază că doar in anul 2009, peste 1 milion de turişti români şi-au petrecut vacanţa în ţara vecină.

readmore »»

Paştele, patimă, moarte, înviere, cea mai solemnă sărbătoare creştină

La câteva zile după intrarea solemnă în Ierusalim (de Florii), Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. După trei zile, a înviat din morţi. Toată această succesiune de evenimente au avut loc în numai o săptămână, cea a Patimilor care precede Învierea.

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare a creştinătăţii este Învierea Domnului, numită şi sărbătoarea Paştilor, adică ziua în care noi prăznuim pe Hristos, "Paştile nostru", care s-a jertfit pentru noi.

Obiectul acestei sărbători creştine este amintirea vie a patimii, a morţii şi a Învierii lui Iisus Hristos. Sfânta Scriptură a Noului Testament spune că Iisus Hristos, înainte de a pătimi, a prezis de mai multe ori că va fi răstignit, dar a treia zi va învia. De teama aceasta, iudeii au pus soldaţi de pază la mormântul lui Iisus Hristos. Totuşi, minunea s-a întâmplat.

După intrarea solemnă în Ierusalim, Mântuitorul a fost judecat şi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt, iar după trei zile a înviat din morţi. Duminică dis-de-dimineaţă, Iisus Hristos a înviat ca un biruitor, cu puterea dumnezeirii Sale, ca să împlinească Scriptura şi cele hotărâte de iconomia divină pentru mântuirea neamului omenesc, a explicat părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române.

La Cina cea de Taină, în noaptea când a fost trădat de unul dintre apostoli, Iuda Iscarioteanul, înainte de a fi prins şi arestat, Iisus a instituit sărbătoarea Paştelui nou testamental, după porunca ce I-a fost dată de Dumnezeu.

Duminica - a treia zi după Scripturi - femeile purtătoare de mir au găsit mormântul Mântuitorului gol. Împotriva tuturor a celor care L-au acuzat şi batjocorit, numindu-l în derâdere Regele Iudeilor, rege încoronat cu spini, rege al cărui tron era o Cruce, părăsit de ai săi, păzit sub grea şi rece lespede de piatră, Hristos a izbândit cea mai strălucită biruinţă ce s-a văzut vreodată: biruinţa asupra morţii şi asupra răutăţii omeneşti. Această biruinţă nu a putut fi tăgăduită şi nu i-a putut fi smulsă niciodată, a spus părintele Stoica.

Împreună cu duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, Paştile a fost sărbătorit încă din epoca apostolică. În conştiinţa Bisericii, Învierea Domnului nu este doar cea mai veche sărbătoare creştină, ci şi începutul şi culmea tuturor sărbătorilor şi a praznicelor. Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, praznic al praznicelor, este şi sărbătoare a sărbătorilor

Paştile este precedat de 40 de zile de post aspru, apoi o altă săptămână, a şaptea, cea a patimilor.

Un rol deosebit în determinarea şi fixarea duratei Postului Mare l-a avut, probabil, numărul 40 care apare în Vechiul Testament de mai multe ori. Principalele evenimente care implică acest număr ar fi cele patruzeci de zile ale potopului, cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe muntele Sinai, cele patruzeci de zile în care iscoadele evreilor au cercetat pământul Canaanului, în care aveau să intre, cele patruzeci de zile parcurse de Sfântul Prooroc Ilie spre a ajunge la muntele Hore, cele patruzeci de zile pe care Dumnezeu le pune înaintea poporului din Ninive, spre a se pocăi.

În Noul Testament există anumite pasaje-cheie unde se aminteşte de numărul de patruzeci de zile, cele patruzeci de zile petrecute de Mântuitor în pustiul Carantanie, cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare, timp în care Mântuitorul le dă Sfinţilor Apostoli ultimele învăţături.

Un ultim indiciu la fel de important ar fi cei patruzeci de ani petrecuţi de poporul lui Israel în pustiu. Simbolismul acestei perioade este unul forte şi reprezintă cu siguranţă timpul în care Dumnezeu încearcă lealitatea fiilor lui Israel, în vederea renaşterii unei noi generaţii fidele lui.

Săptămâna Sfintelor Pătimiri, cea care precede Învierea, are în cultul ortodox slujbe şi rânduieli speciale.

Astfel, luni, marţi şi miercuri se săvârşeşte Liturghia darurilor mai înainte Sfinţite, iar joi şi sâmbătă Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, unită cu Vecernia.

La Liturghia Sfântului Vasile cel Mare din Sfânta şi Marea Joi se scoate, la Proscomidie, un Sfânt Agneţ special care este sfinţit şi va fi uscat şi sfărâmat a treia zi de Paşti la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, într-o rânduială specială, miridele rezultate fiind folosite ca Împărtăşanie pentru bolnavi, copii şi în situaţii speciale. Această Sfântă Împărtăşanie este păstrată în Chivotul din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă.

Tot joi, la sfârşitul Sfintei Liturghii, există rânduiala spălării picioarelor, în amintirea gestului făcut de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele celor 12 apostoli. Această rânduială se săvârşeşte în unele mănăstiri din Patriarhia Română şi este oficiată de stareţul mănăstirii, care spală picioarele a 12 dintre vieţuitorii mănăstirii pe care o conduce.

În Sfânta şi Marea Vineri, în Biserica Ortodoxă se săvârşesc Ceasurile Împărăteşti, în cadrul cărora se citesc textele evanghelice legate de patimile Domnului Iisus Hristos. Aceste ceasuri se numesc împărăteşti deoarece în Bizanţ participa şi împăratul la ele. Tot în Sfânta şi Marea Vineri, după ceasurile împărăteşti se săvârşeşte slujba Vecerniei Mari, în cadrul căreia se scoate în mijlocul bisericii Sfântul Epitaf, pe care este reprezentată punerea în mormânt a Mântuitorului. Sfântul Epitaf rămâne în mijlocul bisericii până la sfârşitul slujbei Deniei Prohodului Domnului de vineri seară, când este dus de preoţi în Sfântul Altar după ce a fost purtat în procesiune în jurul bisericii.

În Sfântul Altar, Epitaful este aşezat pe Sfânta Masă, unde rămâne în toată perioada pascală până în ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, când va fi aşezat la locul său în biserică.
Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mărită, îmbucurătoare şi solemnă dintre sărbătorile anului. Duminica Învierii guvernează întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc, amintindu-ne de trecerea noastră de la întuneric la lumină şi de la moarte la viaţă.
Potrivit tradiţiei liturgice vechi a Bisericii, conservată în Tipicele de origine studită (constantinopolitană), anul liturgic începea, ca şi astăzi, în noaptea Paştilor. De data Paştilor erau legate succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an.

Paştile a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, însă nu peste tot la fel. Izvoarele amintesc că în Biserica primară au existat mari diferenţe regionale în ceea ce priveşte data şi modul sărbătoririi Paştelui. Creştinii din părţile Asiei Mici şi ale Siriei, care aveau ca temei practica veche moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan şi Filip, luau în calcul ziua anuală sau lunară şi sărbătoreau mai întâi moartea Domnului ("Paştile Crucii") la 14 Nisan, apoi Învierea ("Paştile Învierii") la 16 Nisan, indiferent de ziua din săptămână în care cădea această dată.

Partizanii acestei practici iudaizante mai erau numiţi şi "quartodecimani", fiindcă sărbătoreau Paştile la 14 Nisan, adică în aceeaşi zi cu iudeii.

Iudaizanţii mai moderaţi ("protopashiţii") sărbătoreau Paştile duminica, însă întotdeauna legau această duminică de Paştile iudaic, chiar dacă de multe ori sărbătoarea cădea înaintea datei reglementare.

Cea mai mare parte a creştinătăţii însă (Apusul, Egiptul, Grecia şi Palestina) lua drept normă ziua săptămânală. Ei sărbătoreau, aşadar, moartea Domnului întotdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Învierea - în duminica următoare, care cădea totdeauna după 14 Nisan sau după prima lună plină, după echinocţiul de primăvară.

Moartea Domnului sau "Paştile Crucii" era zi de întristare şi era sărbătorită cu post prelungit până în ziua Învierii. Învierea Domnului sau "Paştile Învierii" era zi a bucuriei şi se sărbătorea, ca şi astăzi, prin agape şi cine. Practica aceasta era fondată pe învăţătura Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

O parte dintre creştinii din Galia sărbătorea Paştile la o dată fixă: 25 martie sau chiar 27 martie.

Cele două denumiri originare ale Paştelui creştin ("Paştile Crucii" şi "Paştile Învierii") au fost conservate de către Biserica Romano-Catolică, ce foloseşte doi termeni diferiţi pentru a indica atât "Paştile Crucii" (Pasqua di Passione), cât şi "Paştile Învierii" (Pasqua di Resurrezione).

Lumina Învierii de la Sfântul Mormânt din Ierusalim se aprinde, însă, numai la Paştile ortodoxe.

Indiferent cum este serbată sau câte tentative de denigrare a celei mai importante sărbători a creştinilor au existat, Hristos a izbutit cea mai strălucită biruinţă ce nu i-a putut fi luată.

Învierea din morţi a lui Iisus Hristos este semnul biruinţei sale, iar comemorarea acestei Învieri rămâne de milenii una dintre cele mai importante sărbători ale creştinătăţii.

readmore »»

Povestea Oului de Pasti

"Cand oamenii n-ar mai inrosi oua de Pasti, atunci lumea se va potopi" - credinta populara culeasa de marele etnolog si folclorist roman Simion Florea Marian si publicata in lucrarea Sarbatorile la Romani, aparuta in anul 1899

Desi astazi, asociem ouale rosii sarbatorii pascale - cea mai mare si mai importanta sarbatoare a tuturor crestinilor -, traditia oualelor vopsite in culori este mult mai veche decat crestinismul. Surse arheologice si marturii istorice atesta faptul ca, in urma cu cateva milenii, in China antica exista obiceiul de a se face cadouri oua colorate, in cadrul unor sarbatori sezoniere. In ajunul Anului Nou chinezesc, cu ocazia sarbatorii Tsing-ming, care cadea in luna aprilie, vechii chinezi isi ofereau unul altuia oua vopsite.

La vechii persi, in apropierea sarbatorii Newroz, de Anul Nou persan, care cadea in ziua echinoxului de primavara, preotii zoroastrieni vopseau oua pe care le ofereau credinciosilor. In Roma Antica, tinerii vopseau ouale in rosu si le trimiteau celor dragi, cu ocazia sarbatorii lui Ianus. Vechii slavi aveau si ei obiceiul de a-si darui oua rosii la sarbatoarea primaverii. Finlandezii purtau in buzunare oua rosii, atunci cand trageau prima brazda de plug primavara, iar estonienii mancau oua in timpul campaniilor agricole.

Daca, la evrei, oul de Pasti simbolizeaza creatia universala, pentru crestini el inseamna re-crearea Lumii, inceputa prin suprema jertfa a Mantuitorului. Ouale rosii sunt alimente sfinte de care nu ai voie sa iti bati joc sau se le iei in deradere. De fapt, oul rosu este cel mai sacru aliment al crestinului ortodox. El aduce aminte de cosul cu oua asezat sub crucea pe care Mantuitorul patimea pentru pacatele noastre, devenind rosii in urma sangelui care picura din ranile Lui. Ciocnirea oualelor vopsite este un ritual mostenit de la primii crestini care isi daruiau oua rosii de Pasti, se sarutau pe obraji si spuneau salutul sfant "Hristos a Inviat!" urmat de "Adevarat a Inviat!".

Pentru daco-geti, ouale vopsite erau o ofranda rituala destinata divinitatilor htoniene si stramosilor. Ca o ramasita a acelor vremi, folclorul romanesc retine Pastele Blajinilor, cand daco-romanii dau pe apa cojile oualelor rosii, spre a se duce in "Tara Blajinilor". La sate, ouale rosii sunt simboluri ale nemuririi vigorii vietii, de unde si obiceiul de a se spala cu apa in care a fost pus un ou rosu "ca sa fii rumen si sanatos" (Elena Niculita Voronca - Datinile si credintele poporului roman adunate si asezate in ordine mitologica, Cernauti, 1903).

In medicina si cosmetica arhaica a romancelor, cojile de oua rosii sunt un stimulent al frumusetii si sanatatii, prin mecanismul magiei simpatetice si al celei contagioase. "La Pasti, cine merge la biserica sa-si puie cu un ou rosu la san, ca sa fie intotdeauna rosu" scria Simion Florea Marian in Sarbatorile la romani. Traditia spune ca ouale rosii sfintite la Biserica Ortodoxa sunt un antidot redutabil contra farmecelor si magiei negre. Taranul roman le punea in brazda pentru a spori astfel recoltele sau le ingropa in vie, pentru a feri viile de grindina.

In afara oualelor vopsite, la romani exista o adevarata arta a incondeierii oualelor, nemaiintalnita nicaieri in lume. Daca geto-dacii vopseau ouale cu galben, semnificand culoarea Soarelui pe bolta cereasca sau in portocaliu - culoarea discului solar la rasarit si apus, odata cu patrunderea crestinismului, ouale au inceput sa fie vopsite in rosu sau decorate cu chipul lui Hristos, cu siluete de ingeri, cu motivul mielului, motive astrale, cu forme animale sau vegetale. Conform izvoarelor istorice, vecinii nostri slavi au imprumutat obiceiul incondeierii de la comunitatile daco-romane cu care au intrat in contact in perioada migrarii lor in Europa de est si Balcani. In Bucovina si Maramures, spre exemplu, exista peste 70 de desene diferite, fiecare avand o denumire "Crucea Pastelui", "Furca de tors", Desaga popii" , "Bradutul", "Turma de Stele" etc.

Acelasi Simion Florea Marian semnaleaza ca: "Pastele este cea mai mare, mai insemnata, mai sfanta si mai imbucuratoare sarbatoare de peste an, dupa spusa romanilor de pretutindeni. De la casa celui mai mare bogatan si pana la bordeiul celui mai de pe urma sarman se cunoaste apropierea acestei mari sarbatori, caci in ajunul ei sunt toate acuma curatite si indreptate, toate sunt unse si varuite, hainele zvantate si curate, barbatii barbieriti si spalati, iar femeile laute si chitite."

readmore »»