Se afișează postările cu eticheta incredibil. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta incredibil. Afișați toate postările

8.26.2010

Locuri stranii si legendele lor

.
1 comentarii

Traim pe o planeta minuscula care pluteste printre trilioane de stele, si totusi, chiar si in era minunilor tehnologice, realizam cat de putine lucruri cunoastem si putem explica despre Pamant. Inclusiv astazi, pe Terra exista numeroase locuri stranii, unele dintre ele fascinante prin frumusetea si legendele lor, care au puterea de a ne inspira si de a ne determina sa reflectam asupra tuturor minunilor inca neintelese ale lumii. In lista care urmeaza, descopera.ro va prezinta doar o parte a acestor locuri incredibile, o parte dintr-un intreg cu mult mai mare decat ne-am putea imagina...
Eaglehawk Neck - Tasmania
Situata in sudul Tasmaniei, limba de pamant care leaga doua insule este celebra din doua motive. Primul ar fi acela ca Eaglehawk Neck este cel mai elocvent exemplu al unui fenomen geologic extrem de rar intalnit, acela al aspectului de dale pe care il capata solul in urma eroziunii si a fragmentarii rocilor sub actiunea placilor tectonice. Practic, solul arata ca si cum ar fi format din zeci sau sute de dale cu forme geometrice perfecte, asemenea pavajului artificial.

Un alt motiv este acela ca de Eaglehawk Neck se leaga povestea macabra a primei inchisori pazita de caini uriasi, infometati inadins pentru a deveni cat mai fiorosi. Limba de pamant era singurul loc prin care detinutii britanici ai temutei inchisori din asezarea tasmaniana Porth Arthur puteau traversa catre libertate.
Era nevoie ca detinutii sa strabata o lungime de circa 400 de metri pe istmul lat de nu mai mult de 30 de metri pentru a scapa. Trebuiau, insa, sa strabata un loc in care, alaturi de garzi inarmate, se aflau 9 caini extrem de fiorosi care fusesera legati cu lanturi lungi, la distante egale unul fata de celalalt, astfel incat sa nu se poata atinge unul pe altul, dar sa poata insfaca pe oricine ar fi incercat sa treaca printre ei.
Orice detinut s-ar fi aflat expus permanent, intr-o astfel de situatie, la bunul plac a doi dintre cerberii inchisorii. In plus, legenda apelor infestate de rechini ii impiedica pe prizonieri sa se aventureze in apele oceanului. In intreaga istorie a locului de detentie, doar trei detinuti au reusit sa evadeze ( Martin Cash, Lawrence Kavanagh si George Jones), eveniment care a avut loc in anul 1842. Desi au fost capturati dupa cateva luni, iar George Jones a fost spanzurat, detinutii au continuat sa incerce sa evadeze iar, singurul care a reusit aceasta performanta fiind acelasi Martin Cash.
Desertul Alb - Sahara
Cu numai 4.000 de locuitori si circa 200 de kilometri pana la cea mai apropiata localitate, oaza Farafra este una dintre cele mai mici si mai izolate asezari din Egipt. Si totusi, numerosi turisti vin aici an de an, in asa numitul Circuit Vestic, pentru a admira una dintre minunile geologice ale lumii... Desertul Alb din Sahara.
Cu milioane de ani in urma, atunci cand Sahara de astazi era acoperita complet de ape, numeroase depozite de creta s-au depus pe fundul oceanului formand uriase aglomerari calcaroase. Odata cu retragerea apelor, vantul a modelat creta dand acesteia forme impresionante, desertul parand impanzit astazi cu uriase ciuperi albe. Anii de peregrinare iresponsabila a turistilor si a membrilor diferitelor formatiuni religioase care au tinut festivaluri in mijlocul acestor minuni geologice a dus la erodarea si deteriorarea, in special din cauza focurilor aprinse la baza formatiunilor de creta, a multora dintre "ciupercile" albe de calcar. A fost nevoie de interventia energica a mai multor grupari ecologiste si a arheologilor din tarile nord africane pentru ca autoritatile responsabile sa includa Desertul Alb pe lista zonelor protejate.
Astazi, Sahara el Beyda, asa cum il numesc localnicii, este un loc in care turismul este inca o activitatea principala, dar care se desfasoara numai sub atenta supraveghere a ghizilor si a persoanelor autorizate sa insoteasca grupurile de turisti.
The Big Hole - Africa de Sud
Creata in secolul al XIX-lea de catre cautatorii de diamante din Africa de Sud, The Big Hole este, intr-un clasament al celor mai mari gropi artificiale din lume, cea de a doua creatie de acest gen, fiind depasita doar de mina Jagersfontein din aceeasi tara. Totul a inceput in anul 1871, atunci cand unul dintre angajatii fratilor De Beers a descoperit primul diamant pe locul actualei mine.
De atunci si pana in anul 1914, atunci cand mina a fost inchisa, peste 50.000 de lucratori au sapat pana la o adancime de un sfert de kilometru, scotand la suprafata aproximativ 3.000 de kilograme de diamante. Uriasa mina verticala, cu o suprafata de 17 hectare, a fost apoi inundata, nivelul apei atingand in prezent 40 de metri adancime.
Astazi, autoritatile sud-africane fac eforturi pentru a include The Big Hole pe lista monumentelor aflate in patrimoniul mondial UNESCO. Chiar si asa, fosta mina de diamante a devenit in timp una dintre principalele atractii turistice ale orasului Kimberly.
Lacul ucigas - Camerun
Nyos, pe numele sau adevarat, Lacul ucigas din Camerun si-a castigat acest trist renume dupa un tragic eveniment care a avut loc in anul 1986. Atunci, localnicii din satul Nyos aflat in apropierea lacului au fost alarmati de un zgomot puternic venit din interiorul apelor si de un puternic cutremur de pamant. Aproape instantaneu, o tromba de apa a tasnit din mijlocul lacului iar din acesta s-a ivit un urias nor alb cu o lungime de peste 100 de metri, dupa cum sustin martorii oculari. Imediat dupa acest episod, animalele si oamenii au inceput brusc sa isi piarda cunostinta.
Pe o raza de aproximativ 25 de kilometri, nimeni nu a rezistat atacului misteriosului nor, iar dinte sutele de persoane afectate, doar cateva si-au mai revenit la viata. Norul a disparut dupa aproximativ 2 zile, lasand in urma circa1.700 de victime umane si un numar aproape duble de animale moarte. Ca un sumbru exemplu, din satele Nyos si Kam, primele localitati atinse de norul ucigas, doar patru persoane au supravietuit.
Dealurile de ciocolata - Filipine
Perfect conice, Dealurile de Ciocolata din Filipine, asa cum au fost numite, reprezinta unul dintre cele mai rare si mai misterioase fenomene geologice de pe Terra. Un ultim studiu arata ca pe o suprafata de circa 50 de kilometri patrati din provincia Bohol se afla nu mai putin de 1.776 de dealuri, ele fiind reprezentate si pe drapelul regiunii ca un simbol al frumusetilor naturale filipineze. In prezent, dealurile sunt considerate cel de al treilea monument geologic din Filipine si au fost propuse pentru includerea in patrimoniul UNESCO.
Inaltimea dealurilor oscileaza de la 30 pana la 120 de metri in cel mai inalt punct, acestea formandu-se in Pleistocen, in urma cu aproximativ 2,5 miliarde de ani, sub actiunea placilor tectonice care au ridicat calcarul de pe fundul oceanului. O alta teorie sustine ca dealurile misterioase au aparut sub actiunea unui vulcan stravechi, acesta impingand la suprafata blocuri uriase de piatra acoperite de calcar marin. Acoperite in timp de vegetatie, dealurile capata in timpul sezonului secetos, din cauza lipsei ploilor, o culoare bruna asemanatoare cu cea a ciocolatei, de aici rezultand si neobisnuitul lor nume.
Antelope Canyon - Arizona, SUA
Este, de departe, cel mai cautat si mai vizitat canion din sud-vestul Statelor Unite, si asta in ciuda faptului ca frumusetea sa s-a dovedit de multe ori ucigatoare. Format din doua sectiuni, canionul se afla in tinuturile Navajo din Arizona iar recent a fost declarat monument al naturii, turismul fiind efectuat numai sub atenta supraveghere a ghizilor specializati.
Numele sau original "Tse'bighanilini" vine din limba amerindienilor Navajo si inseamna "locul prin care apa curge printre pietre". De altfel, acesta este si modul in care superbul canion s-a format de-a lungul sutelor de mii sau chiar milioanelor de ani. Apa acumulata in timpul musonilor a erodat treptat roca, creand bazine subterane pe peretii carora sunt vizibile straturile de roca acumulate de-a lungul timpului.
Canionul este deosebit de periculos, mai ales in timpul ploilor, suvoaie ucigatoare de apa adunandu-se in camerele subterane intr-un timp incredibil de scurt. Nu mai departe de anul 1997, 11 turisti straini si unul dintre ghizi au fost inghititi de un torent de apa fara ca cineva sa sesizeze vreun pericol prealabil. Astazi, canionul este inchis turistilor pentru circa cinci luni pe an, si a fost dotat cu scari metalice pentru a preveni producerea altor accidente. Vezi aici cum arata si canionul Bryce, poate cel mai frumos canion al Terrei.
Valurile de piatra - Arizona, SUA
Tot in Arizona, si tot in tinuturile Navajo se gaseste un alt monument geologic extrem de bizar si de atragator totodata. Celebre printre cataratori si fotografi, valurile de piatra din acest colt de lume par rupte dintr-un peisaj extraterestru, ele formandu-se in urma cu circa 190 de milioane de ani din dune de nisip desertic care s-au solidificat sub actiunea ploilor si a vantului.
Calcifierea s-a produs atat pe orizontala cat si pe verticala, transformand dunele preistorice in formatiuni ce amintesc de valurile unui ocean. Chiar si astazi, stratul solid este inca extrem de subtire, turistii fiind sfatuiti sa calce cu atentie pentru a nu sfarama marginile sensibile ale dunelor. Cel mai bun moment al zilei pentru a fotografia valurile de piatra este la amiaza, atunci cand umbra se reduce pana aproape de disparitie iar dunele capata o culoare rosiatica, asemanatoare solului martian.
Pietrele Moeraki - Noua Zeelanda
Legendele nativilor maori sustin ca misteriosii bulgari de piatra nu sunt altceva decat ramasitele cosurilor, tartacutelor sau cartofilor pietrificati pe care primii locuitori ai Noii Zeelande, uriasii, le-au pierdut in incercarea lor de a coloniza insula. (Afla mai multe despre misteriosii luptatori maori). In fapt, neobisnuitele pietre sferice reprezinta un fenomen rar intalnit de erodare a unor formatiuni de roci ce s-au format in Paleocen. Practic, namolul si aluviunile preistorice s-au solidificat, capatand in timp, in cea mai mare parte, forme perfect sferice.O treime dintre bulgari au diametre cuprinse intre 0,5 metri si 1 metru, in timp ce restul de doua treimi ajung la un diametru de 1,5-2,2 metri. Fenomenul nu este, insa, unic. Roci asemanatoare se gasesc si pe alte plaje din Noua Zeelanda, celebre fiind cele din apropiere de Shang Point, asa numitele Pietre Katitki, in care s-au descoperit oase de mososauri si plesiosauri.
 Astazi, pietrele au devenit o atractie turistica principala in Noua Zeelanda, fiind descrise in cele mai multe ghiduri turistice precum si in paginile web care promoveaza turismul de la antipozi.
Muntii Sanqingshan - China
Parcul National Muntii Sanqinshan din China, cu o suprafata de 23.000 de hectare, a devenit recent, mai precis in anul 2008, cel de al 7-lea monument natural din China inclus in patrimoniul UNESCO. Loc asociat de obicei cu manastirile Taoiste, parcul este o adevarata capodopera a naturii, peisajele sale parand rupte dintr-un film science-fiction. Formatiuni uriase de granit, perfect verticale, se inalta catre nori, la inaltimi uriase, asemanandu-se cu siluete umane sau animale legendare.Tot cadrul este impanzit de copaci inalti, iar fenomenele meteo fac ca norii, curcubeele si ceata sa acopere adeseori stancile si putinele manastiri din acest loc. Muntii Sanqinshan au, realmente, un aer mistic, poate ca nu intamplator vechii preoti taoisti i-au ales drept loc de meditatie si rugaciune.
Astazi, ei reprezinta una dintre cele mai valoroase si mai apreciate destinatii turistice din China, numarul celor care aleg sa viziteze salbaticele paduri crescand uluitor, mai ales dupa ce peisajele de aici au aparut in grandioasa productie hollywoodiana "Avatar".
Pu'u O'o - Hawaii
Vulcanul Pu'u O'o din Parcul National Vulcanic din Hawaii a devenit celebru in toata lumea dupa ce a fost catalogat drept cel mai longeviv vulcan din ultimele cinci secole. Practic, din anul 1983 si pana in prezent, vulcanul a erupt permanent, acoperind o suprafata de 117 kilometri patrati din exoticul arhipelag american.
Legendele nativilor hawaiieni sustin ca zeita vulcanilor, Pele, si-a folosit bagheta magica pentru a deschide acest vulcan, numele O'o desemnand tocmai acest instrument cu puteri supranaturale al zeitatii. Suvoaiele de lava se ridica uneori si la 460 de metri inaltime, cea mai distrugatoare eruptie fiind cea din anul 1990, atunci cand lava a acoperit 2 localitati, distrugand peste 100 de case din alte doua asezari.Dupa 3 ani de la prima eruptie, in 1986, lava a atins apa oceanului in care se varsa si astazi, la mai bine de 12 kilometri distanta de crater.
 Si cu toate acestea, vulcanul, pe langa interesul major starnit in mijlocul vulcanologilor din toata lumea, a devenit o atractie uriasa pentru turistii amatori de senzatii tari. In fond, imaginea spectaculoasa a unui vulcan atat de violent nu este una cu care te intalnesti in fiecare zi, iar fotografiile realizate aici au aparut pe copertile unora dintre cele mai pretigioase publicatii de stiinta din toata lumea.

readmore »»

5.20.2010

SENZATIONAL! Anatomia barfei, zvonuri & can-canuri

.
0 comentarii

Barfa si zvonurile se raspandesc in interiorul societatii cam ca un virus, al carui purtatori sanatosi suntem toti. Cea mai recenta descoperire in materie este insa ca, pe cat se pare, adultii barfesc la birou mai abitir ca adolescentii.

Anatomia barfei
Daca nu va vine sa credeti, atunci probabil ati ratat aticolul din New York Times in care este prezentata pe larg aceasta stire, bazata pe un studiu publicat in ultimul numar de anul trecut al Revistei de Etnografie Contemporana (Journal of Contemporary Ethnography). Editorii publicatiei au renuntat la promovarea stirilor bizare din Amazon si Marile Sudului, dupa ce etnografii s-au intors de pe teren cu inregistrari ale unui ritual bastinas cu adevarat salbatic: cel al profesorilor dintr-o scoala primara Midwest balacarindu-l de mama focului (evident, in lipsa!) pe directorul institutiei de invatamant.
Aceste stiri neobisnuite despre asa-numitele "episoade de gossip" au facut obiectul unor dezbateri aprinse si de lunga durata printre antropologi si sociologi. Unii, adeptii scolii de gandire "functionalista", considera barfa drept un instrument folositor pentru intarirea regulilor sociale si mentinerea solidaritatii de grup; altii o interpreteaza drept o stradanie mai "belicoasa" a indivizilor in demersu lor egoist de a-si urmari propriile interese.
Dar realitatea este ca ambele scoli de gandire au petrecut mai mult timp teoretizand decat observandu-i pe barfitori in habitatul lor natural, pana acum, graficele stiintelor sociale bazandu-se preponderent pe cele cateva conversatii inregistrate pe santiere sau in cantinele din scolile medii americane.
Primele studii in materie au aratat ca odata ce cineva face un comentariu negativ despre o persoana care nu este de fata, conversatia va deveni rapid "marsava" in cazul in care nimeni nu sare imediat in apararea "tintei"; altminteri, printre adulti si pusti deopotriva, insultele vor curge "garla", din cauza existentei unei mari presiuni sociale exercitate asupra indivizilor de a fi de acord unii cu altii. Cascada de insulte inregistrata in primul studiu realizat in cantina scolii medii de Donna Eder si Janet Lynne Enke de la Universitatea Indiana, a implicat un grup de fete de clasa a 8-a care-si barfeau o colega supraponderala, al carui piept a fost taxat "la unison" ca fiind mult prea generos pentru varsta ei.
De aceasta data, noul studiu a descoperit ca desi barfa adultilor la locul de munca are aceeasi tendinta de a fi negativa, insultele sunt totusi mai subtile si mai elaborate (mai precis, nimeni n-a fost "gratulat" cu sintagma "vaca grasa", ca in cazul elevelor de liceu), iar conversatiile mult mai putin previzibile, a comentat Tim Hallett, sociolog la Indiana University (Dr. Hallett a condus acest studiu impreuna cu Dr. Eder si Brent Harger de la Albright College).
"Barfa de birou poate fi o forma de razboi al reputatiilor. Seamana cu gluma familiara sau neprotocolara, dar este mai bogata si mult mai elaborata. Are mai multe straturi pentru ca oamenii practica nesinceritatea si eschivarea. Adultii sunt mai precauti, constienti fiind de faptul ca-si pot pierde nu numai un prieten, ci chiar si slujba", a explicat Hallet.
Sub protectia anonimatului
Pe parcursul celor doi ani in care a studiat dinamicile de grup de la scoala elementara din Midwestern, unde i s-a permis accesul cu conditia sa pastreze anonimatul dascalilor implicati, Dr. Hallett a remarcat totusi ca acestia s-au simtit atat de confortabil in prezenta lui si a camerei de filmat incat n-au avut nicio retinere in a-si insulta liber sefii pe parcusul interviurilor individuale. Altfel au stat totusi lucrurile in cadrul intalnirile formale de grup, unde profesorii erau constienti ca unul dintre ei i-ar putea raporta directorului insultele, fiind in consecinta mai discreti.
In acest caz, in loc sa critice direct, profesorii s-au lansat in comentarii sarcastice menite a testa apele, unii dintre ei dovedindu-se adevarati "maestri" in colportarea barfelor. La o intalnire, dupa ce cineva s-a plans de un elev care obisnuia sa vina la scoala cu parul "coafat" cu coarne, grupul de profesori a inceput sa dea vina lipsei de disciplina pe adjunctul directorului. Comentariile s-au "inflamat" devenind extrem de rautacioase pana cand unul dintre ei, aliat al adjunctului, a intervenit aplanand situatia. La inceput, profesorul a intrerupt atacul intreband care este numele elevului cu coarne, si acest lucru a deturnat barfa in directia dificultatilor scolare ale acestuia si a comportamentului lui excentric. Apoi, printr-o adevarata lovitura de maestru, profesorul respectiv a reusit sa schimbe total tema discutiei, amintindu-le tuturor de o problema disciplinara diferita atribuita unui personaj la fel de "nepopular": directorul insusi, care a devenit prompt tinta comentariilor furioase ale corpului profesoral.
Evident, pe masura ce oamenii au inceput sa-si "verse" nemultimirile suscitate de seful cel mare, atmosfera s-a otravit semnificativ. La randul lui, directorul la urechile caruia nu aveau cum sa nu ajunga unele zvonuri, a fost si el deranjat ca autoritatea ii este stirbita si a trecut la represalii; in cele din urma, si profesorii si administratorii si-au dat demisia, iar situatia scolara a elevilor a avut de suferit. "Barfa a servit la consolidarea solidaritatii printre profesori, dar in acest caz a fost deopotriva o forma de razboi care a afectat pe totata lumea", a conchis Hallett.
Dar barfa nu este doar o arma foarte eficienta: adeseori are chiar mai multa "greutate" decat realitatea faptelor. A demonstrat-o studiul realizat de echipa condusa de Ralf Sommerfeld de la prestigiosul Max Planck Institute din Germania. Pusi in situatia de a-si forma o parere despre un individ anume, 44% dintre "cobai" (un grup de 126 studenti) si-a schimbat parearea despre acesta sub influenta barfei, chiar si atunci cand cele auzite intrau in contradictie cu ceea ce ei vazusera cu proprii lor ochi. Si asta nu e totul. Potrivit studiului, barfele nu ar influenta numai parerea oamenilor despre personajele din lumea spectacolului, inducand si opinii si comportamente in viata de zi cu zi. "Cercetarile recente au evidentiat ca, de exemplu, doua persoane din trei considera barfele drept o sursa de a invata lucruri noi: nu conteaza daca zvonurile respective se dovedesc in final a fi false. Ele devin oricum realitate", a explicat psihologul german Ralf Sommerfeld, seful echipei de cercetare.
Daca lucrurile stau intr-adevar asa, barfa ar cam trebui sa ne dea fiori. Desigur nu toate barfele sunt false, doar buna parte din ele, dar lucrul considerat de specialistii in domeniu surprinzator este lipsa totala de spirit critic de care dam dovada atunci cand auzim anumite povesti aberante, si mai ales disponibilitatea inconstienta de a continua sa transmitem si celor din jur lucruri in care nici macar noi nu credem.
De la greci vine barfa
Realitatea este ca, din Grecia Antica si pana in prezent, nimeni nu a reusit sa se salveze de barfe, bune sau rele cum vor fi fost ele. Si daca tot paternitatea barfei ii este oficial atribuita lui Socrate, nu-i de mirare ca unii cred ca fara barfa nici macar n-am fi evoluat. Cel putin asa spun studiile realizate de cercetatorii americani, care in 2008 au descoperit ca obiceiul de a barfi dateaza din "noaptea timpurilor", fiind cel mai probabil unul dintre motoarele care au facut creierul uman sa evolueze.
Explicatia? Daca barbatii au putut dintotdeauna sa se bazeze pe muschi, femeile au ripostat si ele cum au putut: cu primele grupuri sociale, bazate pe cooperare si mai ales, pe forme de comunicare foarte intensa. Limbajul, sustine Nicole Hess de la University of California din Santa Barbara, s-a nascut ca forma de aparare inteligenta impotriva fortei brute, iar barfa a fost arma pentru crearea sau distrugerea statutului indivizilor, modeland forme ale puterii in continua schimbare.
De altfel, barfele si zvonurile sunt expresia unor temeri si dorinte inconstiente, sustin unii."Mai curand decat de intentii rele, ele sunt de multe ori stimulate de dorinta celui care le spune de a se arata fosrte familiar cu persoana care face obiectul curiozitatii", explica psihologul italian Sergio Benvenuto, psiholog in cadrul Consiliului National pentru Studii Stiintifice (CNR) din Italia. In fapt, precizeaza el, "motorul" barfelor este o dorinta nerecunoscuta ca atare, majoritatea povestilor puse in circulatie servind la a atribui altora opinii si sentimente pe care nu avem curajul sa le declaram in mod deschis, pentru ca din diferite motive le consideram reprobabile, explica psihologul. In plus, caracteristica epocii nostre este ca informatiile se propaga tot mai rapid, creand in scurt timp, din nimic, adevarate legende (vezi, de exemplu, viralele de pe internet). In anii '40, doi psihologi americani, G. W. Allport si L. J. Postman, au observat ca mecanismul care genereaza zvonurile este in totalitate asemanator cu cel al memoriei. "Trecerea unei informatii initiale de la o persoana la alta echivaleaza cu procesul memoriei. Zvonul reprezinta deformarea unei stiri, cauzata de trecerea lui din gura in gura. Tocmai ca o amintire este rezultatul perceptiei initiale care, in decursul timpului, a fost filtrata, modificata sau deformata in totalitate", explica Benvenuto, precizand ca aceste studii confirma si aprofundeaza o viziune care dateaza din antichitate, de la greci, cei care credeau ca in spatele oricarui mit s-ar afla un "sambure" de adevar istoric.
Oricine poate deveni subiect de barfa, nu doar personajele faimoase: este suficient ca persoana barfita sa fie considerata importanta de cel care vorbeste despre ea. In acest sens, studiile realizate in scolile americane arata ca cei care intra cel mai adesea in colimatorul barfitorilor sunt liderii grupurilor in timp ce, in general, aceia care pun barfele in circulatie fac parte din categoria "arivistilor", adica a celor care incearca sa stea cat mai aproape de "seful bandei" pentru a urca in ierarhia sociala. Si nu este vorba despre un mecanism apanaj al adolescentilor, dimpotriva. Restul e tacere
Si daca lumea spectacolului reprezinta tinta preferata a barfitorilor, astazi preocuparea pentru starea de sanatate a asa-ziselor vip-uri este depasita doar de interesul maniacal pentru viata sentimentala si gusturile in materie de sex ale acestora. Dar actorii, cantaretii si oamenii de televiziune, crede Sergio Benvenuto, fac parte dintr-un cerc special unde barfa se naste si se alimenteaza cu un element in plus: "Pentru asa-numitele vip-uri, barfa este o confirmare sigura a celebritatii. Tacerea le starneste mult mai multa frica"..
Sunt la ordinea zilei "indiscretiile" soferilor, chelnerilor si ale baby sitter-elor care povestesc presei fapte din viata de zi cu zi a familiilor pentru care lucreaza. "Cel mai adesea barfele cele mai suculente privesc aspecte de natura sexuala pentru ca suntem toti impinsi de un impuls voyeurist, care are radacini extrem de vechi. Sa stim desfasoara si o importanta functiune sociala: inscrierea cuiva in reteaua de relatii din jurul nostru".In ultima instanta, in barfa sunt implicate doua aspecte-cheie ale psihicului, autostima si narcisismul, iar a vorbi rau de alta persoana nu este decat un mod indirect de a vorbi de bine despre sine, considera Massimo Di Giannantonio, psiholog la Universitatea Gabriele d'Annunzio din Chieti, Italia. In opinia acestuia, tocmai din acest motiv obiectul preferat al barfei sunt persoane de aceeasi varsta si sex cu fiecare "colportor" in parte; lucru demonstrat de altfel si de studiile antropologului Jerome Barkow de la Dalhousie University din Canada.
Surprinzator sau nu, a barfi nici macar nu este o chestiune de slabiciune sau de mediocritate. Potrivit unei analize realizata pentru revista Personal Relationships de profesoara Jennifer Bosson de la Universitatea Tampa, Florida, barfa te ajuta sa relationezi cu necunoscutii si-ti intareste legaturile cu prietenii. Bosson a descoperit acest fapt aratand unui grup foarte eterogen de persoane fimari cu conversatii private intre doua persoane. Concluzia? Necunoscutii solidarizeaza mult mai rapid cand se pune problema sa dea o judecata negativa legata de cineva care nu este de fata. Si iata ca astfel ne intoarcem la inceputurile fiintei umane: barfa, sustine psihologul Roy Baumeister de la Florida State University, ajuta la trasarea granitelor intre cei care fac parte dintr-un clan si «outsideri» si la intelegerea regulilor de convietuire. Revenind la mituri, daca multi cred ca femeile sunt cele mai barfitoare, in realitate, spune Di Giannantonio, evolutia a condus la un soi de "scor egal", echilibru si nivelare. Asa se face ca, in prezent, femei sau barbati, toti practicam barfitul in egala masura, doar temele pot fi diferite: sexul "slab" se pare ca s-ar concentra mai mult asupra celor legate de sexualitate si moda, in timp ce barbatii pe cele legate de bani si putere.
Desigur, in satul global al secolului XXI, tintele preferate sunt tot mai mult asa-numitele "vedete", spun specialistii: de la cele de calibru mic, lipsite de consistenta, aparute meteoric la televizor, pana la starurile de la Hollywood si la super-bogati.
Punct si de la capat
Cercetarile facute de psihologi si psihopedagogi au mai aratat si ca, in mass-media, la fiecare 11 minute este lansata o barfa, la fiecare 15 minute are loc o asa-zisa dezvaluire amoroasa si in general, la fiecare 23 de minute un scandal in centrul caruia se afla o persoana publica.
Care este diferenta fundamentala intre o barfa si o stire? Barfa este in esenta inutila, nu transmite nimic important sau vital, nimic care sa merite tinut minte. A fi la curent cu o barfa cel mai probabil nu-ti va aduce vreun avantaj, in afara unui eventual subiect de discutie. Nu exista niciun eveniment normal intr-o barfa pe care o citim intr-un tabloid: orice lucru este scandalos, de neconceput, nemaiauzit. Apoi, o barfa este desigur secreta, chiar daca a fost anuntata intr-o conferinta de presa. Daca vedeta X s-a casatorit la biserica este cu siguranta un lucru exceptional ca n-a facut-o la primarie; daca din intamplare a facut-o doar la primarie, este exceptional ca n-a facut-o la biserica. De asemenea, daca rochia de mireasa a fost alba este vorba despre o alegere bizara, la fel de demna de comentat ar fi fost insa si rosie, galbena, ce sa mai vorbim de violet.
Ca atare, in publicatiile dedicate barfelor mondene, redactorii trebuie sa se dedea unor sofisticate contorsionari lexicale pentru a reusi sa descrie pe un ton exceptional o intamplare cat se poate de banala; la fel de adevarat este si ca, de cele mai multe ori, ajunge si daca fraza/propozitia este scrisa cu litere de-o schioapa si cu semnul exclamarii la final.

readmore »»

5.18.2010

Cazuri medicale incredibile

.
1 comentarii

Descopera 7 cazuri medicale deosebit de interesante!

O vorba veche spunea ca singura menire a medicului este sa-i distraga atentia pacientului, timp in care organismul sau se vindeca singur de boala. E o parte de adevar in aceasta afirmatie, dar nu putem in niciun caz sa nu acceptam ca medicina face astazi adevarate minuni. Domeniul este fascinant, cu o multime de lucruri care vor fi descoperite pe parcurs. Nu stim suficient de multe detalii despre creier, despre genom sau cum se intampla exact anumite procese, dar viitorul pare promitator. Corpul uman este inca asemanator oceanului... Haideti sa descoperim sapte cazuri, unele ciudate, altele incredibile si toate deosebit de interesante.
La varsta de 63 de ani, new york-ezul William Sheridan a primit vestea pe care o astepta de mult: o inima noua. Transplantul a fost un succes si recuperarea dupa interventie s-a facut fara reactiile adverse imune caracteristice. Intr-o zi, fara sa-si dea seama exact ce face, William a luat un creion si o coala de hartie, apucandu-se sa deseneze. Nu mai facuse asta niciodata, pentru ca nu era deloc talentat la schite sau arta in general. Numai ca dupa transplant, ceva s-a intamplat in interiorul sau si s-a simtit foarte atras de artele plastice. A inceput sa deseneze intr-un stil impresionant, uimindu-i pe cei din jur, dar mai ales pe sine. William primise inima de la un artist, care o buna parte din viata desenase in creion... Ceea ce s-a intamplat poate fi explicat partial prin asa numita "memorie celulara", care ii fascineaza astazi pe cercetatori. Se pare ca, pe langa neuroni, si alte celule pot stoca informatii, influentand apoi anumite trasaturi generale ale organismului in care ajung.
Claire Sylvia a experimentat un alt caz interesant. Primind o inima de un tanar de 18 ani, femeia a simtit in scurt timp un apetit deosebit pentru bere, aripioare de pui crocante si ardei iuti, alimente pe care nu le agrea inainte. Sylvia a scris chiar o carte despre experienta ei: A Change of Heart
In octombrie 2005, la spitalul St Paul din Vancouver s-a prezentat un domn intr-o stare generala alterata. Dupa mai multe investigatii, medicii au decis sa-i recolteze sange arterial, pentru a doza nivelul gazelor. In mod normal, sangele arterial este mai deschis la culoare, deoarece contine hemoglobina oxigenata. Cel venos este mai inchis, pentru ca prezinta mai mult dioxid de carbon. In acest caz insa, sangele era verde! S-a pornit o discutie parca desprinsa din House M.D., dar experienta profesionistilor si-a spus rapid cuvantul. Pacientul prezenta methemoglobinemie, adica hemoglobina blocata ireversibil cu monoxid de carbon. Pe langa aceasta, pacientul avea si sulfhemoglobinemie. De unde provenea sulful? Din sulfonamidele care stateau la baza unor medicamente impotriva migrenelor, pe care omul le-a luat in cantitati foarte mari. Totusi, nu ar fi trebuit nici asa sa dezvolte o asemenea reactie, ramanand inca multe date neclare, posibil unele defecte enzimatice sau anomalii cromozomiale.
Avand de mic spina bifida, Mark Chenoweth s-a simtit tot mai rau, ajungand in urma cu zece ani in scaunul cu rotile. Trebuie sa stiti ca spina bifida este o malformatie congenitala destul de frecventa, ea aparand mai ales la coloana lombosacrata. Corpurile vertebrale au portiuni lipsa, expunand maduva, radacinile nervoase, meningele, care pot hernia. Unele spine bifide sunt oculte (adica fara simptome, multi le au dar nu baga de seama) sau cu simptome care se agraveaza in timp, ducand pana la diplegie sau paraplegie. In alta ordine de idei, se ajunge la paralizie de membre inferioare. Exact asa s-a intamplat si la Mark, numai ca la el a urmat si un miracol. A vrut neaparat sa faca scuba diving, chiar daca doctorii i-au interzis acest lucru. Incapatanandu-se, Mark a intrat in apa si s-a scufundat la cativa metri adancime. Iesind, a constatat ca poate merge iar. Dupa putin timp, picioarele i-au paralizat iar. Mark s-a scufundat din nou, de data aceasta mai adanc. A putut merge apoi multe zile, fara probleme. Acum, el abia daca se mai urca in scaunul cu rotile... Explicatia medicala nu prea exista pentru acest caz. Fie presiunea, fie mixtura din buteliii, il ajuta pe Chenoweth sa mearga din nou... Lydia Fairchild a trebuit sa-si faca un test ADN dupa ce a aplicat pentru un program de ajutorare a mamelor cu multi copii si fara loc de munca. Jamie Townsend, un barbat casatorit si separat de mai multe ori de Lydia, a fost confirmat drept tatal copiilor. Surpriza incredibila a fost aceea ca Lydia nu se potrivea deloc cu materialul genetic al fetitelor ei, care ar fi trebuit sa fie 50% identic cu al ei. Expertii au declarat ca Lydia incearca sa insele statul, dar in realitate problema nu era deloc aceasta. Femeia avusese candva un geaman in acelasi uter al mamei sale, survenind un fenom de himerism (termen acceptat si cu "c" - chimerism), adica un embrion l-a "mancat" pe celalalt, primind doua seturi de ADN. Fiecare set poate domina in anume organe, iar in cazul Lydiei, cel dominant se afla in majoritatea corpului, mai putin in ovare. Dupa multiple peripetii, femeia a fost declarata mama copiilor sai, asta dupa ce a si fost data in judecata.
O poveste asemanatoare a avut si Karen Keegan, cand a avut nevoie disperata de un rinichi si unul dintre copii a vrut sa o ajute. Analizele au aratat ca acel copil nu era de fapt copilul lui Karen, rezultat care a socat intreaga familie. Karen s-a dovedit a fi suferinda de aceeasi afectiune, cu materialul genetic identic cu al copiilor aflat numai in tiroida.
Pe cand avea numai patru ani, Margaret Wegner a suferit un accident stupid, dar care a lasat-o cu un pix de 8 centimetri care a trecut prin nas, etmoid si creier. Femeia a stat 55 de ani asa, iar in august 2007 a decis sa se opereze, dupa multe episoade de cefalee si epistaxis (sangerari pe nas). Margaret nu s-a operat din mai multe motive. In primul rand, tehnica nu era atat de buna. Pe deasupra, ea nu fusese afectata de catre pix, iar scoaterea obiectului presupunea riscuri uriase. Cand doctorii au vazut exact, prin CT si RMN, localizarea precisa a pixului, au spus ca interventia se poate face, salvand femeia se simptomele deranjante. Operatia a fost un succes, iar Margaret se poate lauda cu un pix de 55 de ani vechime, care a stat chiar in creierul ei.
Jim McClatchey din Atlanta este omul care a "murit" de o suta de ori si totusi traieste. La varsta de 54 de ani, Jim a facut un stop cardiac. Ajungand la spital, medicii au incercat resuscitarea clasica cu masaj cardiac sau lovituri puternice cu pumnul in piept, dar in zadar. S-a trecut la defibrilare electrica, cu scopul de a depolariza cordul, dandu-i sansa sa reporneasca. Pe EKG (electrocardiograma - masoara activitatea electrica a inimii) se oscila intre linie izoelectrica si ritm normal, asta pentru ca inima lui Jim incepea sa bata si apoi se oprea brusc. Cordul a repornit de 50 de ori in prima ora! Si tot de atatea ori a incetat sa mai bata. Dupa o suta de astfel de incercari disperate, starea s-a stabilizat. In urma defibrilarii intense, pieptul lui Jim a suferit arsuri de gradul doi. Motivul stopurilor cardiace a fost un virus.
Un zambet pe zi te tine departe de medic, insa pe Xu Pinghui o aduce la doctor pentru studii interesante. In varsta de 12 ani, fata a avut un episod febril care i-a afectat lobul frontal, facand-o sa rada tot timpul. Si-a pierdut astfel si capacitatea de a vorbi. Febra mare are efect nociv asupra neuronilor, cum s-a si intamplat la Xu, careia probabil nu i-au fost administrate antipiretice sau alte procedee hipotermice.
Poze: Hepta.ro Via:Yupyy.ro

readmore »»

4.17.2010

Simturile uimitoare ale animalelor

.
0 comentarii

Vedem destul de bine, auzim asa si asa, suntem capabili - ma rog, unii dintre noi, si dupa antrenament serios - sa recunoastem mirosurile a cateva mii de substante diferite (cu conditia sa fie in concentratii maricele), identificam numeroase gusturi si avem o sensibilitate tactila mare – cel putin la nivelul mainilor… Suntem bine inzestrati, nu-i asa? Fara indoiala, ne-am descurcat bine ca specie, in decursul evolutiei, scotand tot ceea ce puteam scoate din “echipamentul” cu care ne-a inzestrat natura.
Insa putina smerenie n-are cum sa ne strice: in ceea ce priveste simturile, in lumea animalelor exista niste capacitati inaccesibile noua si care ne fac sa parem de-a dreptul subdezvoltati, prin comparatie. Exista specii care, desi se afla mai jos decat noi pe scara evolutiei - cel putin asa ne place noua sa credem - au niste insusiri asa de uimitoare, incat ne lasa cu gura cascata si ne trezesc simtul modestiei pe care - tot in cursul evolutiei - l-am cam pierdut. Inainte de a ne lauda ca noi suntem cei mai tari din toate punctele de vedere, n-ar strica sa aflam si de ce sunt in stare altii: iata o lista de 10 astfel de "puteri" exceptionale ale unor animale.

Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor de navigatie "pe ne-ve": ii ajuta sa "simta" prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca nu le vad.
Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa foarte inalta, pe care urechea umana nici nu le poate percepe). Undele ultrasonice se izbesc de obstacolul din fata si se intorc (principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in fata lui se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.Un liliac, de pilda, isi da seama daca are de-a face cu o insecta (trebuie mancata) sau cu peretele de stanca al pesterii, zidul unei constructii ori un om (trebuie ocolite). Si delfinii se folosesc de ecolocatie, atunci cand inoata prin ape maloase, cu vizibilitate foarte redusa. Acum, sa dam si omului ce-i al omului: homo sapiens sapiens, cu creierul lui destept, a descoperit acest principiu si l-a aplicat in constructia unor aparate, numite sonare, folosite pentru detectia subacvatica a obiectelor. Unul dintre factorii care ii fac pe rechinii carnivori niste pradatori atat de eficienti este faptul ca ei sunt capabili sa detecteze campuri electrice slabe care le semnaleaza prezenta, in apropiere, a unor creaturi vii care le-ar putea sluji drept hrana.
Toate animalele emit astfel de campuri de energie, rezultatul activitatii bioelectrice din corp, dar nu toate sunt capabile sa receptioneze aceste semnale din mediul exterior.Rechinii, insa, au celule speciale cu ajutorul carora percep aceste impulsuri, transmise prin apa - treaba de care, se recunoastem , noi nu suntem in stare (ati simtit voi in apa, vreodata, prezenta unui peste de la nu stiu cati metri, fara sa-l vedeti?) Atat de dezvoltat e acest simt uimitor, incat un rechin poate descoperi un peste chiar daca acesta e ascuns in nisip - doar dupa slabele impulsuri electrice produse de contractiile muschilor sai.
Receptori de temperatura avem si noi - simtim cand aerul e cald ori rece - dar suntem departe de performantele pe care le ating, in acesta privinta, anumite specii de serpi.
Serpii boa, de pilda, percep "caldura" (radiatia infrarosie) emisa de corpul unui soarece aflat la distanta de mai multi metri si se indreapta cu precizie spre aceasta potentiala prada.Organele de simt corespunzatoare (sunt doua) sunt localizate intre ochi si nari, de ambele parti ale capului, astfel incat a sarpele poate "simti" cu precizie directia in care se gaseste prada si distanta pana la ea, ajustandu-si fara gres unghiul si viteza atacului, drept care nu-si greseste tinta nici macar pe intuneric. (Intuneric e pentru noi, care nu vedem in infrarosu. Sarpele, insa, vede.)
In ochii nostru, o multime de pasari apar colorate in nuante terne, din gama griurilor si a brunurilor dar, daca am vedea asa cum vad adesea pasarile, in lungimi de unda imperceptibile pentru noi, ni s-ar parea gatite in cele mai stralucitoare culori.
La fel si insectele - sunt capabile sa vada in lungimi de unda aflate in afara spectrului vizibi(vizibil pentru noi, ca asa-i omul: zice ca numai ce se refera la el conteaza).
Cu alte cuvinte, acolo unde noi nu vedem mare lucru, ele vad o multime de detalii, iar acolo unde pare intuneric complet, poate sa fie, de fapt, destula lumina (ultravioleta, insa) si destule lucruri de vazut - pentru cei care vad in ultraviolet.Asta nu insemna ca noi nu folosim vederea in ultraviolet: unele instrumente astronomice de inalta performata (precum telescopul Hubble) capteaza, de fapt, imagini in ultraviolet, pe care noi, insa , nu le putem vedea ca atare. Imaginile cu pricina sunt colorate, ulterior, de niste tehnicieni, care le dau diverse nuante din spectrul vizibil, astfel sa putem intelege si noi ceva din acele poze.

Unele mamifere - cele mai familiare noua fiind pisicile, dar trasatura se regaseste si la multe mamifere salbatice - au fundul ochiului captusit cu o membrana reflectorizanta (numita tapetum lucidum), care oglindeste - si deci amplifica - si cea mai slabaa raza de lumina, dandu-i astfel posibilitatea sa mai impresioneze o data celulele fotoreceptoare din retina.

Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape complet, pisicile vad totusi destul de bine: membrana reflectorizanta - aceea care face ca ochii sa le straluceasca in intuneric le ajuta sa profite de orice firicel de lumina, fie el cat de firav.De ce isi tot flutura serpii limba lor infurcata, atunci cand se deplaseaza? Ei bine, culeg informatii care ii ajuta sa se orienteze. De fapt, ei "gusta" aerul: capteaza si analizeaza particulele existente in aer si, astfel, isi formeaza o idee asupra a ceea ce se gaseste in acel mediu.La om, moleculele odorante din aer sunt "culese" cu ajutorul mucoasei nazale; la serpi, aceasta colectare are loc cu ajutorul limbii. Particulele captate pe suprafata umeda a limbii sunt analizate apoi cu ajutorul unor organe speciale - organele lui Jacobson - care transmit infomatia la creier; iar aici, este transformata intr-o senzatie care ii "spune" sarpelui ceva despre mediul in care se afla.

Unii fluturi de noapte sunt in stare sa simta prezenta unor feromoni emisi de membri ai sexului opus. Mare lucru! o sa ziceti. Doar chestia cu feromonii e valabila si la oameni, dupa cate cunoastem din cercetari recente. Da, dar din cate stim pana acum, noi, oamenii, trebuie sa stam destul de aproape unii de alti ca sa percepem semnalele feromonale transmise de semenii nostri.

Pe cand fluturii de noapte sunt in stare sa simta prezenta partenerilor de la niste distante de necrezut - peste zece kilometri, in cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili sa detecteze niste concentratii infime de feromoni - cateva molecule intr-un ocean de aer. Asta e ca si cum am fi noi capabili sa simtim gustul de… vinului - sa zicem -, gustand apa dintr-un lac in care au fost puse si cateva picaturi de vin…
La om, mustatile sunt un caracter sexual secundar masculin; la alte mamifere, insa, ceea ce numim noi "mustati" reprezinta cu totul altceva: niste fantastic de sensibile si eficiente organe de simt.

Cand animalul e in stare de veghe si mai ales atunci cand se deplaseaza, perii lungi din jurul botului - numiti vibrize - se misca intruna, iar semnalele captate de ele se integreaza intr-o soi de harta a imprejurimilor, care ajuta mamiferele cu pricina sa se orienteze chiar si pe intuneric.Majoritatea rozatoarelor, de pilda, n-au o vedere buna, dar compenseaza prin dezvoltarea remarcabila a altor simturi: au o exceptionala acuitate a simtului olfactiv (ele traiesc efectiv intr-un "peisaj de mirosuri", asa cum noi, specie "vizuala" prin excelenta, traim intr-o lume a formelor si a culorilor) si poseda un auz mult mai dezvoltat decat al omului, la care se adauga acest minunat aparat de detectie reprezentat de vibrize.Cum izbutesc, de plida, sobolanii, cu vederea lor slaba, sa se orienteze prin canale si pivnite, pe intuneric? Cercetari foarte recente au aratat ca ei pipaie neincetat suprafetele din jur cu ajutorul vibrizelor, ca acestea vibreaza cu frecvente diferite, specifice, in functie de lungimea lor si ca au o sensibilitate extraordinara - percepand denivelari extrem de fine ale suprafetelor - careia ii corespunde o capacitate la fel de extraordinara a creierului de a analiza acesta avalansa de informatii.Aceasta colectie de simturi formidabile explica, probabil, remarcabilul succes evolutiv al rozatoarelor (ele constituie cel mai numeros grup de mamifere existent astazi).

La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul: membrana timpanica vibreaza sub presiunea exercitata de undele sonore; vibratiile sunt tranmise, prin urechea medie, prin intermediul unui sir de trei oscioare - ciocanul, nicovala, scarita - spre celulele din canalele urechii interne, celule inzestrate cu cili (perisori microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si transmit acest semnal la creier, unde el e descifrat, dand nastere senzatiiilor auditive.

Dar cine zice ca pentru a auzi ai, neaparat, nevoie de timpan? Exista si alte membrane care pot juca rolul acestuia. De pilda, cateva mii de specii de pesti folosesc, in locul membranei timpanice, vezica inotatoare (ceea ce se numeste, popular, "basica" pestelui) a carei membrana vibreaza sub influenta undelor sonore si transmite vibratiile la urechea interna prin intermediul unui sir de oase micute, ce alcatuiesc aparatul Weber.

Modul in care se orienteaza pasarile in timpul migratiei ramane unul dintre marile mistere ale stiintei. Mai multe explicatii au fost propuse in decursul timpului, cele mai larg acceptate azi fiind cele care sustin ca pasarile se orienteaza cu ajutorul campului magnetic terestru.

O ipoteza indrazneata, de data recenta, sustine ca pasarile ar percepe acest camp de forta printr-un soi de sinestezie. La om, termenul de sinestezie desemneaza o asociere bizara de senzatii de natura diferita - exista, de pilda, oameni care, la auzul unor anumite sunete, vad anumite culori; evident, e o anomalie, rar intalnita si inca prea putin studiata. Conform ipotezei mentionate, pasarile ar "vedea" liniile campului magnetic terestru sub forma unui desen suprapus peste peisaj, iar orientarea acestor linii le indica directia ce trebuie urmata.

sursa:descopera.ro

readmore »»
 
Adauga blog - adauga articole Bloguri, Bloggeri si CititoriZiarul
Protected by Copyscape Plagiarism Scanner