4.17.2010

Simturile uimitoare ale animalelor

.

Vedem destul de bine, auzim asa si asa, suntem capabili - ma rog, unii dintre noi, si dupa antrenament serios - sa recunoastem mirosurile a cateva mii de substante diferite (cu conditia sa fie in concentratii maricele), identificam numeroase gusturi si avem o sensibilitate tactila mare – cel putin la nivelul mainilor… Suntem bine inzestrati, nu-i asa? Fara indoiala, ne-am descurcat bine ca specie, in decursul evolutiei, scotand tot ceea ce puteam scoate din “echipamentul” cu care ne-a inzestrat natura.
Insa putina smerenie n-are cum sa ne strice: in ceea ce priveste simturile, in lumea animalelor exista niste capacitati inaccesibile noua si care ne fac sa parem de-a dreptul subdezvoltati, prin comparatie. Exista specii care, desi se afla mai jos decat noi pe scara evolutiei - cel putin asa ne place noua sa credem - au niste insusiri asa de uimitoare, incat ne lasa cu gura cascata si ne trezesc simtul modestiei pe care - tot in cursul evolutiei - l-am cam pierdut. Inainte de a ne lauda ca noi suntem cei mai tari din toate punctele de vedere, n-ar strica sa aflam si de ce sunt in stare altii: iata o lista de 10 astfel de "puteri" exceptionale ale unor animale.

Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor de navigatie "pe ne-ve": ii ajuta sa "simta" prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca nu le vad.
Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa foarte inalta, pe care urechea umana nici nu le poate percepe). Undele ultrasonice se izbesc de obstacolul din fata si se intorc (principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in fata lui se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.Un liliac, de pilda, isi da seama daca are de-a face cu o insecta (trebuie mancata) sau cu peretele de stanca al pesterii, zidul unei constructii ori un om (trebuie ocolite). Si delfinii se folosesc de ecolocatie, atunci cand inoata prin ape maloase, cu vizibilitate foarte redusa. Acum, sa dam si omului ce-i al omului: homo sapiens sapiens, cu creierul lui destept, a descoperit acest principiu si l-a aplicat in constructia unor aparate, numite sonare, folosite pentru detectia subacvatica a obiectelor. Unul dintre factorii care ii fac pe rechinii carnivori niste pradatori atat de eficienti este faptul ca ei sunt capabili sa detecteze campuri electrice slabe care le semnaleaza prezenta, in apropiere, a unor creaturi vii care le-ar putea sluji drept hrana.
Toate animalele emit astfel de campuri de energie, rezultatul activitatii bioelectrice din corp, dar nu toate sunt capabile sa receptioneze aceste semnale din mediul exterior.Rechinii, insa, au celule speciale cu ajutorul carora percep aceste impulsuri, transmise prin apa - treaba de care, se recunoastem , noi nu suntem in stare (ati simtit voi in apa, vreodata, prezenta unui peste de la nu stiu cati metri, fara sa-l vedeti?) Atat de dezvoltat e acest simt uimitor, incat un rechin poate descoperi un peste chiar daca acesta e ascuns in nisip - doar dupa slabele impulsuri electrice produse de contractiile muschilor sai.
Receptori de temperatura avem si noi - simtim cand aerul e cald ori rece - dar suntem departe de performantele pe care le ating, in acesta privinta, anumite specii de serpi.
Serpii boa, de pilda, percep "caldura" (radiatia infrarosie) emisa de corpul unui soarece aflat la distanta de mai multi metri si se indreapta cu precizie spre aceasta potentiala prada.Organele de simt corespunzatoare (sunt doua) sunt localizate intre ochi si nari, de ambele parti ale capului, astfel incat a sarpele poate "simti" cu precizie directia in care se gaseste prada si distanta pana la ea, ajustandu-si fara gres unghiul si viteza atacului, drept care nu-si greseste tinta nici macar pe intuneric. (Intuneric e pentru noi, care nu vedem in infrarosu. Sarpele, insa, vede.)
In ochii nostru, o multime de pasari apar colorate in nuante terne, din gama griurilor si a brunurilor dar, daca am vedea asa cum vad adesea pasarile, in lungimi de unda imperceptibile pentru noi, ni s-ar parea gatite in cele mai stralucitoare culori.
La fel si insectele - sunt capabile sa vada in lungimi de unda aflate in afara spectrului vizibi(vizibil pentru noi, ca asa-i omul: zice ca numai ce se refera la el conteaza).
Cu alte cuvinte, acolo unde noi nu vedem mare lucru, ele vad o multime de detalii, iar acolo unde pare intuneric complet, poate sa fie, de fapt, destula lumina (ultravioleta, insa) si destule lucruri de vazut - pentru cei care vad in ultraviolet.Asta nu insemna ca noi nu folosim vederea in ultraviolet: unele instrumente astronomice de inalta performata (precum telescopul Hubble) capteaza, de fapt, imagini in ultraviolet, pe care noi, insa , nu le putem vedea ca atare. Imaginile cu pricina sunt colorate, ulterior, de niste tehnicieni, care le dau diverse nuante din spectrul vizibil, astfel sa putem intelege si noi ceva din acele poze.

Unele mamifere - cele mai familiare noua fiind pisicile, dar trasatura se regaseste si la multe mamifere salbatice - au fundul ochiului captusit cu o membrana reflectorizanta (numita tapetum lucidum), care oglindeste - si deci amplifica - si cea mai slabaa raza de lumina, dandu-i astfel posibilitatea sa mai impresioneze o data celulele fotoreceptoare din retina.

Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape complet, pisicile vad totusi destul de bine: membrana reflectorizanta - aceea care face ca ochii sa le straluceasca in intuneric le ajuta sa profite de orice firicel de lumina, fie el cat de firav.De ce isi tot flutura serpii limba lor infurcata, atunci cand se deplaseaza? Ei bine, culeg informatii care ii ajuta sa se orienteze. De fapt, ei "gusta" aerul: capteaza si analizeaza particulele existente in aer si, astfel, isi formeaza o idee asupra a ceea ce se gaseste in acel mediu.La om, moleculele odorante din aer sunt "culese" cu ajutorul mucoasei nazale; la serpi, aceasta colectare are loc cu ajutorul limbii. Particulele captate pe suprafata umeda a limbii sunt analizate apoi cu ajutorul unor organe speciale - organele lui Jacobson - care transmit infomatia la creier; iar aici, este transformata intr-o senzatie care ii "spune" sarpelui ceva despre mediul in care se afla.

Unii fluturi de noapte sunt in stare sa simta prezenta unor feromoni emisi de membri ai sexului opus. Mare lucru! o sa ziceti. Doar chestia cu feromonii e valabila si la oameni, dupa cate cunoastem din cercetari recente. Da, dar din cate stim pana acum, noi, oamenii, trebuie sa stam destul de aproape unii de alti ca sa percepem semnalele feromonale transmise de semenii nostri.

Pe cand fluturii de noapte sunt in stare sa simta prezenta partenerilor de la niste distante de necrezut - peste zece kilometri, in cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili sa detecteze niste concentratii infime de feromoni - cateva molecule intr-un ocean de aer. Asta e ca si cum am fi noi capabili sa simtim gustul de… vinului - sa zicem -, gustand apa dintr-un lac in care au fost puse si cateva picaturi de vin…
La om, mustatile sunt un caracter sexual secundar masculin; la alte mamifere, insa, ceea ce numim noi "mustati" reprezinta cu totul altceva: niste fantastic de sensibile si eficiente organe de simt.

Cand animalul e in stare de veghe si mai ales atunci cand se deplaseaza, perii lungi din jurul botului - numiti vibrize - se misca intruna, iar semnalele captate de ele se integreaza intr-o soi de harta a imprejurimilor, care ajuta mamiferele cu pricina sa se orienteze chiar si pe intuneric.Majoritatea rozatoarelor, de pilda, n-au o vedere buna, dar compenseaza prin dezvoltarea remarcabila a altor simturi: au o exceptionala acuitate a simtului olfactiv (ele traiesc efectiv intr-un "peisaj de mirosuri", asa cum noi, specie "vizuala" prin excelenta, traim intr-o lume a formelor si a culorilor) si poseda un auz mult mai dezvoltat decat al omului, la care se adauga acest minunat aparat de detectie reprezentat de vibrize.Cum izbutesc, de plida, sobolanii, cu vederea lor slaba, sa se orienteze prin canale si pivnite, pe intuneric? Cercetari foarte recente au aratat ca ei pipaie neincetat suprafetele din jur cu ajutorul vibrizelor, ca acestea vibreaza cu frecvente diferite, specifice, in functie de lungimea lor si ca au o sensibilitate extraordinara - percepand denivelari extrem de fine ale suprafetelor - careia ii corespunde o capacitate la fel de extraordinara a creierului de a analiza acesta avalansa de informatii.Aceasta colectie de simturi formidabile explica, probabil, remarcabilul succes evolutiv al rozatoarelor (ele constituie cel mai numeros grup de mamifere existent astazi).

La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul: membrana timpanica vibreaza sub presiunea exercitata de undele sonore; vibratiile sunt tranmise, prin urechea medie, prin intermediul unui sir de trei oscioare - ciocanul, nicovala, scarita - spre celulele din canalele urechii interne, celule inzestrate cu cili (perisori microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si transmit acest semnal la creier, unde el e descifrat, dand nastere senzatiiilor auditive.

Dar cine zice ca pentru a auzi ai, neaparat, nevoie de timpan? Exista si alte membrane care pot juca rolul acestuia. De pilda, cateva mii de specii de pesti folosesc, in locul membranei timpanice, vezica inotatoare (ceea ce se numeste, popular, "basica" pestelui) a carei membrana vibreaza sub influenta undelor sonore si transmite vibratiile la urechea interna prin intermediul unui sir de oase micute, ce alcatuiesc aparatul Weber.

Modul in care se orienteaza pasarile in timpul migratiei ramane unul dintre marile mistere ale stiintei. Mai multe explicatii au fost propuse in decursul timpului, cele mai larg acceptate azi fiind cele care sustin ca pasarile se orienteaza cu ajutorul campului magnetic terestru.

O ipoteza indrazneata, de data recenta, sustine ca pasarile ar percepe acest camp de forta printr-un soi de sinestezie. La om, termenul de sinestezie desemneaza o asociere bizara de senzatii de natura diferita - exista, de pilda, oameni care, la auzul unor anumite sunete, vad anumite culori; evident, e o anomalie, rar intalnita si inca prea putin studiata. Conform ipotezei mentionate, pasarile ar "vedea" liniile campului magnetic terestru sub forma unui desen suprapus peste peisaj, iar orientarea acestor linii le indica directia ce trebuie urmata.

sursa:descopera.ro